Literatura SF în România - interviu cu scriitorul Florin PÎTEA

5 iulie 2012   Carte

La 9 ani, Florin Pîtea a descoperit că un text "poate fi şi scris, nu numai citit", iar de atunci, pe tot parcursul gimnaziului, a publicat foiletoane SF la gazeta de perete a şcolii, ajutat şi de profesoara sa de română, doamna Tătulescu. În liceu a avut o altă îndrumătoare, profesoara Aurora Stănărângă, organizatoarea unui cenaclu literar "unde nu numai că eram încurajaţi să scriem şi să citim ce am scris, ci învăţam şi regulile dezbaterii civilizate". Debutul "oficial", cînd i-a apărut prima schiţă (Noaptea cea mai lungă) în Colecţia "Anticipaţia", a fost în 1992, iar în 1994 a primit primul premiu literar, Arsfan, pentru cea mai bună proză scurtă publicată în România. Este considerat unul dintre cei mai buni scriitori români de literatură SF, iar în prezent se pregăteşte de lansarea celui mai recent roman al său, eveniment care va avea loc pe 6 iulie, la orele 18, la Librăria Engleză Anthony Frost.


De ce literatură SF?

Este literatura mea „nativă“. Părinţii m-au învăţat să citesc cînd aveam patru ani şi jumătate, prima carte fiind Alice în ţara minunilor. Cînd am ajuns la şcoală (citisem deja cîteva cărţi ale lui Jules Verne), am dat peste programa şcolară de literatură română, cea în care apăreau mulţi ţărani, pămînturi, turme de oi şi, din cînd în cînd, cîte un salcîm tăiat. Cum în literatura lui Jules Verne sau Asimov lucrurile erau cu mult mai interesante, poveşti fantastice despre oameni care deveneau invizibili sau călătoreau în timp... alegerea n-a fost deloc grea.

Pentru mine, literatura SF era refugiul într-un viitor îndepărtat, de neatins. Astăzi, cînd trăim într-o expansiune tehnologică continuă, cît de departe trebuie împins imaginarul pentru a crea literatură SF?

Gîndiţi-vă că doar dacă ne schimbăm telefonul mobil de două ori pe an trebuie să ne adaptăm, să învăţăm din mers alte interfeţe de utilizator; acelaşi lucru se întîmplă în mai toate aspectele vieţii de zi cu zi. Sîntem mereu împinşi la baza curbei de învăţare, cu fiecare aparat nou pe care sîntem convinşi să-l cumpărăm. Literatura science fiction, dacă îşi face bine treaba, ne învaţă să privim cu alţi ochi prezentul în care trăim, plecînd tocmai de la premisa că Universul poate fi înţeles pe cale raţională şi experimentală.

Cum e percepută această literatură de nişă în România?

Discuţia ar trebui să pornească de la faptul că literatura SF are un rol vital pentru o societate care se bazează pe tehnologie. Iar acest lucru e trecut cu vederea. Promovarea unei literaturi SF bine documentate, cu premise incitante, cu idei inovatoare, pentru un adolescent ar putea însemna deschiderea apetitului pentru ştiinţă şi literatură, deopotrivă. Va dori, prin intermediul literaturii, să studieze ştiinţa şi tehnologia, unii vor putea deveni fizicieni, matematicieni, proiectanţi, ingineri – fiind cei care vor duce tehnologia mai departe. Însă dacă toată lumea se aşază să citească tabloide, să se uite la posturile comerciale de televiziune şi să-şi irosească timpul cu problemele nu-ştiu-cărei-domnişoare-siliconate – ceea ce din păcate se întîmplă, atunci societatea, în mod deliberat, închide posibilitatea de a dezvolta personal calificat în următoarele generaţii.

Adolescenţii sînt, aşadar, publicul-ţintă al acestei literaturi?

Ar trebui să fie. De aceea cel mai recent roman al meu – Anul terminal – le e dedicat. Personajele sînt adolescenţi în ultimul an la liceu, acţiunea se petrece într-un viitor apropiat, pînă şi limbajul este „împrumutat“ de la adolescenţi, la ale căror conversaţii, recunosc, am tras cu urechea prin mijloacele de transport în comun.

Acest adolescent cum poate face diferenţa între o literatură de bună calitate şi una scrisă în goana penelului?

Să ne gîndim la pasiunea pentru lectură ca la un fel de avalanşă a minţii. La început e un firicel. Citim o carte, mai citim încă una, iar dacă ni se stîrneşte pasiunea, cu siguranţă vom dori să citim din ce în ce mai mult. Un bun cititor de literatură SF, la fel ca un bun autor de literatură SF, sigur va citi şi multă literatură non-ficţiune, va învăţa să-şi construiască propriile criterii valorice, va putea discerne. E o expertiză pe care ne-o dezvoltăm pe parcurs prin expunerea la material. Iar cînd cineva şi-a dezvoltat o gîndire critică, nu mai este o victimă sigură a societăţii consumiste.

Mi-ai spus că tu construieşti terenuri de joacă pentru imaginaţie. Cum arată arhitectura acestor terenuri?

Orice text literar, şi ale mele nu fac excepţie, reprezintă un fel de „negociere“ între scriitor şi cititor. În primul meu roman – Gangland – există diferite niveluri la care poate fi receptat. Aventură, dueluri, schimbări dramatice de situaţie, pe de o parte. Pe de altă parte, există însă şi un nivel construit pe conexiuni intertextuale, trimiteri la unele piese istorice ale lui W. Shakespeare, decoruri inspirate din picturile lui Salvador Dalí, sau referiri la biografia unui celebru personaj medieval precum Enguerrand al IV-lea de Coucy. Iar lista poate continua.

Ai cochetat cu ideea de a scrie şi alt gen de literatură?

Chiar am şi scris. Într-o antologie alcătuită şi îngrijită de Oliviu Crâznic, apărută la începutul acestei veri, Dincolo de noapte, 12 feţe ale goticului, am publicat o schiţă care respectă multe dintre convenţiile acestui gen literar. În volumul An/Organic, publicat în 2004, unele povestiri sînt mai degrabă fantastice decît SF, şi cel puţin două dintre cărţile publicate pînă acum sînt non-ficţiune. E vorba de un curs de literatură pentru studenţi, publicat în 2008 – „An Introduction to 20th Century British and American Fiction“, respectiv teza de doctorat – „Art Wasn’t Quite Crime“, în 2010.

Eşti tentat să „dai“ uneori prezentul pentru viitor?

Cred că pe măsură ce înaintăm în vîrstă ajungem să fim prăpăstii temporale pe două picioare. Ne raportăm la un spaţiu nu numai cum e acum, în prezent, ci şi la amintirile despre cum era. Nu mai departe de zilele trecute, am avut parte de o experienţă stranie: revenind în oraşul meu natal, după mai mulţi ani, am avut senzaţia distinctă că sînt un fel de fantomă. Nu mai recunoşteam pe nimeni, şi nimeni nu mă recunoştea pe mine. Era ca şi cum n-aş fi fost niciodată acolo. Şi acest gen de diferenţă între „ce este un spaţiu“ şi percepţia sa în amintiri reprezintă un bun punct de pornire pentru extrapolarea a ce va deveni acel spaţiu peste încă 20 de ani.

Crezi că cineaştii români ar fi interesaţi să producă filme după autori români de SF?

Woody Allen spunea că să turnezi o comedie este la fel de distractiv ca şi cum ţi-ai prinde piciorul într-un ferăstrău circular. Pentru o asemenea producţie e nevoie de multe fonduri, o întreagă echipă, efecte speciale. Or, cînd în continuare cinematografia din România nu dispune de prea mult sprijin financiar, e de domeniul imaginarului să-ţi doreşti aşa ceva. Pînă atunci rămîne să scriu şi să folosesc literele pentru a crea spectaculoasele efecte speciale direct în cutia craniană a cititorului. 

a consemnat Stela GIURGEANU 
 

Mai multe