Literatura after life
# Radu Vancu, Kaddish, Casa de Editură Max Blecher, 2023.
Încă de la debut, Epistole pentru Camelia (2002), Radu Vancu a acordat o importanță deosebită atît naturii ambivalente a luminii, cît și unei anumite zone a interferențelor în care lucrurile nu au o natură certă, existînd în diferite forme de agregare (metaforic vorbind) doar pentru a putea să se infuzeze reciproc și să facă un schimb permanent de esențe. La fel ca în Psalmi (2019), autorul riscă foarte mult propunînd o temă ce cunoaște numeroase reprezentări în istoria culturală. În ultimele decenii, adevărurile „înalte” au fost supuse demitizării, fiind integrate într-un contingent complet desacralizat. Radu Vancu caută acel echilibru foarte greu de atins între acea sacralitate ce include ritualul și realitatea imediată. Concretețea reclamă reguli de utilizare ce fac ca dimensiunea imediată și cea „înaltă” să se excludă reciproc.
În Kaddish, însă, miza cea mai importantă ține de comunicarea perfectă dintre cele două dimensiuni, acestea determinîndu-se reciproc și conturînd un imaginar distinct. Simplificînd, s-ar putea spune că poezia este acea formă de agregare a materiei ce permite coabitarea spirituală a morții – ca prezență concretă – cu idealul înalt al frumuseții: „M-am gîndit că te uitai la corpul meu / cum se evaporă din carnet Cum se evaporă din poezii Și era / un pic straniu că poeziile se vedeau numai dacă se evapora / corpul meu din ele / Era vară M-am evaporat repede & poeziile / au început să se vadă Le citeai & te priveam în același timp din / aerul de deasupra unde mă evaporasem”. Așadar, poezia este condiționată de dispariția, „evaporarea” corpului din hîrtia-gazdă. Corpul rematerializat vremelnic se înalță la cer la modul propriu, deloc metaforic, antimetaforic, chiar. Aceasta e una dintre reușitele majore ale cărții: imaginarea unui discurs poetic înalt, maximalist în care lucrurile funcționează la modul propriu. Atît fiziologia, cît și realitățile fizico-chimice probează sau substituie sensul figurat al unor aspecte ce țin și de contingent și de transcendență.
Cartea lui Radu Vancu atrage însă și prin povestea pe care o propune, nu doar prin subtilitățile de po(i)etică: „Acolo l-am descoperit Ràdnoti Miklos – cu carnetul / în care și-a notat ultimele poeme găsit în buzunar după ce / a fost deshumat din groapa comună în care-l aruncaseră / naziștii. Și în care numai dragostea încăpățînată a soției / lui, Fanni Gyarmati, a reușit să-l găsească. Hîrtia era / deja îmbibată de zemurile propriului corp descompus, / au lăsat-o să se usuce la soare – și au reapărut pe ea unele / dintre cele mai atroce & luminoase poeme compuse / vreodată de o ființă umană”. Povestea continuă pe mai multe pagini redată discursiv, poeticitatea ei degajîndu-se din ansamblu, din forța evenimentelor relatate. Selecția datelor se dovedește a fi foarte importantă. Referințele la jurnalul lui Fanni sînt necesare pentru sugerarea unui plus de biografie acolo unde istoria ca atare e lacunară. Componenta eseistică a volumului poate fi motivată și prin necesitatea fixării unor idei ce trebuie neapărat să supraviețuiască ambiguității lirice. Poezia trebuie să fie mai mult decît poezie. Trebuie să fie și reconstrucție biografică, adică exemplaritate. Distanțarea de eu prin adoptarea măștii unui alt eu fără conotațiile tradiționale ale alter ego-ului conduce spre un efect de autenticitate suplimentară, dincolo de probarea prin document.
Dar cea mai importantă în Kaddish e încărcătura emoțională a poemului. Sînt pagini de-a dreptul sfîșietoare în care imagini ale umanului se suprapun peste cele ale descompunerii întregii materii. Există ceva dincolo de suferință, un cepost-agonic. Dar tenebrele filtrează o lumină nefirească, o lumină care e și altceva, o lumină corporală ce se ridică din pămînt la cer ca un spectru: „Scrii cum ai încerca de pe fundul gropii comune să te / întinzi & să-ți mîngîi vecinii de moarte. Să-ți treci ca / niște mîini mîngîietoare poemele peste craniile lor de pe / care carnea s-a șters ca o eroare & să simți carnea / tremurînd consolată / Convinsă pentru prima oară că n-a / fost o eroare / Să-ți apleci ca pe o ureche răbdătoare / poemele peste cuștile piepturilor din care inima s-a șters / ca o eroare”. Valorile înalte ale umanității sînt trecute prin filtrul „gropii comune”, înțeleasă ca o condiție a unei altfel de vieți, una în care morții înfloresc prin imaginația de pe urmă la care toți avem acces atunci cînd știm deja deznodămîntul. Fraza repetată obsesiv, „doar pentru că scriu poemele acestea / nu înseamnă că sînt viu”, conferă cursivitate ansamblului, una incantatorie pe alocuri.
Consecința memoriei
Problematica memoriei e circumscrisă ideii de înviere, liantul posibil dintre viață și moarte. De fapt, învierea e cumva o consecință a memoriei. O înviere într-un alt plan. Senzațiile ce vin din ecosistemul morții sînt intense asemeni vieții: „Te sufoci cu excesul de timp turnat peste creierul deschis / cu forța – așa cum cei torturați la Guantanamo sînt / sufocați cu exces de apă turnată în gura deschisă cu / forța. Omul nu e făcut să suporte prea multă realitate / (thx, Tom Eliot); dar nici prea mult timp. / Și atunci ce poate suporta omul? Nu putem îndura nici / absența realității, nici excesul ei; nici absența timpului, / nici excesul lui; nici absența poeziei, nici excesul ei. / Sîntem ființe construite să nu poată suporta. / Și nu-i deloc întîmplător că exact ființele construite să / nu poată suporta au poezia”. Planurile temporale se suprapun deseori. Această distorsionare e în beneficiul poeziei. Realitatea halucinată e adevărata realitate din același motiv pentru care the broken are the more evolved. Viața nu poate fi o sumă de clișee și tautologii.
Din acest motiv, atît percepția, cît și logica apar cumva alterate, dar nu de dragul insolitului, ci sub presiunea covîrșitoare a unei tragedii individuale și colective. A percepe lumea din groapa comună prin organele de simț ale literaturii echivalează cu reconfigurarea unui destin și cu renașterea unei conștiințe a solidarității: „Cîtă vreme umanul umple gropi comune cu uman / e mai mișto să fii mort decît viu Groapa comună / e mai umană decît umanul care o produce Așa cum / poezia e mai umană decît umanul care o produce Inima / noastră scîncește-n gropi comune ca un ursuleț orb / cu ghearele smulse”.
Micile poeme-eseu problematizează și ele pe tema umanului, concluziile textelor intrînd în rezonanță cu discursul liric dominant. Incursiunile în lumea lui Dante, a lui Eliot sau a lui Francis Bacon sînt pretexte pentru căutarea frumuseții dincolo de accepțiunea comună a acestui concept. Frumusețea e înțeleasă dincolo de estetic. Doar astfel poate fi evitat „minoratul” și „sterilitatea”. Pentru ca să existe cu adevărat trebuie asociată cu „problema răului”. Doar în acest fel literatura devine relevantă. Dezastrul atomic se vede de departe ca un uriaș semn de întrebare deasupra lumii. Revelațiile mistice, creștine, budiste sau de oricare altă natură nu se produc atunci cînd omenirea e în echilibru, ci în acele momente de criză cînd valorile trebuie regîndite și reașezate: „Nici literatura n-am înțeles-o niciodată decît tot ca after / life. Inclusiv în sensul lui Celan: e ce rămîne din om / după ce omul a fost distrus. / Dar și în sens istoric: e tot ce rămîne din marile imperii. / Și în sens biologic: e tot ce va rămîne după ce specia va / dispărea”.
Între ideea de moarte – cu toată scenografia ei – și cea de erotism granița e uneori foarte subțire. Trimiterile sexuale vizează deopotrivă inocența și perversitatea. Totalitarismul agonic este uneori minat prin unele tușe aproape comice, fără a se diminua gravitatea discursului. Radu Vancu controlează cu abilitate aceste registre contrarii reușind să le aducă într-o unitate ideatică și stilistică. În ciuda faptului că răul se manifestă atît visceral, cît și spiritual, literaturizarea lui nu se realizează prin utilizarea unei recuzite monocorde.
Există în poemul lui Vancu versuri, strofe în care duritatea extremă face corp comun cu duioșia și candoarea. Mix-ul nu denotă artificialitate pentru că fațetele tragediei nu se anulează reciproc, ci se pun în valoare printr-un contrast problematizant prin el însuși. Tragismul trecut prin filtrul inocenței se amplifică. Gesturile ultime ale ființelor umane descriu o sete de adevăr ce nu poate fi egalată decît de încercarea de a conferi lucrurilor un alt sens prin experiența proprie. Fuga de realitate e dovada unei realități zdrobitoare, căreia doar literatura îi poate face față: „Groapa comună e un instrument de gîndit / Abia după ce-ai ajuns în ea ți se naște creierul Abia / cînd o auzi pe fetița de 3 ani împușcată acum 3 / săptămîni întrebînd Mama noi credem în moarte / Abia cînd auzi vocea liniștită a mamei aceeași voce / cu care s-a rugat 3 zile de soldați s-o împuște și pe ea”. Scenelor de un dramatism sfîșietor li se asociază contrapunctic unele fraze ce intelectualizează dimensiunea tragică.
Nu știu în ce măsură literatura inventează omul – după cum susține Radu Vancu –, știu însă că literatura reușește să recupereze sensurile pierdute, să ne ofere controlul asupra a ceva ce nu poate fi în esență controlat. Știu că prin literatură ni se oferă acces în mod simultan la toate adevărurile contradictorii despre lume și despre noi înșine. Uneori ne salvează de propriile noastre tautologii existențiale. Pe Ràdnoti Miklos l-a salvat în mod sigur. A început cu adevărat să trăiască after life.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.
Aproape de carte
Radu VANCU
Poem de dragoste
Cum făceai Flammkuchen & te supărai pe cuptorul care
mereu îi ardea partea de jos Deși iubeai chestiile crocante
Cum îmi turnai mereu mai mult din ibricul de cafea
Deși iubeai cafeaua Cum alegeai mereu pentru mine porția
mai mare din crème brûlée Deși iubeai și asta Cum
ai tradus Aurélia a lui Nerval & te supărai pe el că s-a sinucis
înainte s-o termine Deși iubeai sinuciderile Cum încercai
să gemi cît mai puțin în orgasm Deși iubeai sexul Cum
te supărai cînd eu aveam orgasm pe tăcute Deși
iubeai tăcerea Cum te supărai că ești cu 3 ani mai mică
decît mine Eu sînt evident cea mai bătrînă dintre noi
(Aveai dreptate Eu urma să mor la 35 tu la 102)
Toate astea iluminează orbitor groapa comună Aproape
cît iluminai tu în zilele triste groapa de sub cer
(din volumul Kaddish)