Librăriile mele

Cînd eram întrebată, în copilărie, ce-o să mă fac cînd o să fiu mare, răspundeam pe loc „librărie“. Maică-mea mă corecta, „librăreasă“, apoi se scuza invariabil: îi plac mult librăriile (cuvîntul „papetărie“ l-am învăţat abia cînd am ajuns la Bucureşti), îi plac jucăriile, pixurile, creioanele cu gumă, cariocile şi mai ales carneţelele de toate culorile. Asta din urmă o pot confirma, am şi-acum un dulap plin cu carneţele-agende-blocnotesuri în care regăsesc lucruri incredibile şi inavuabile. E adevărat că fascinaţia mea pentru adevăratele librării de acolo a plecat: de la risipa de creioane, stilouri, călimări, pensule, carioci, gume de şters parfumate, caiete cu spiră şi coperte rigide sau cu tabla înmulţirii pe spate, carneţele mici (chinezeşti) cît palma, carnete moi cu coperte albe din piele sau căptuşite cu velur. Pîn-am făcut pasul lateral spre zona de cărţi eram deja mare, ştiam sigur că mă fac „doctor“ şi cam începusem să mă plictisesc de perspectiva asta.

● Prima carte pe care am cumpărat-o singură de la o librărie – una fabuloasă, „Dacia“, de lîngă şcoala unde învăţam – a fost Apărarea lui Galilei de Octavian Paler. Pe pagina de gardă scria „dialog despre prudenţă şi iubire“, eu aveam vreo 10 ani, era ziua maică-mii şi cartea – cu tot cu coperta gălbuie, mată, cum am descoperit mai tîrziu şi la Gallimard – mi se părea adecvată evenimentului. Maică-mea – care era şi a rămas o mare cititoare – n-a citit-o niciodată, deşi a devorat diferite alte dialoguri despre prudenţă şi iubire. Mie însă nu-mi iese din cap acea carte, cu strigătul ei atît de actual în 1978 („Urăsc călăii, însă nu mi se pare important să-i urăsc ca victimă...“), poate şi pentru că atunci am dat pe ea toţi banii de buzunar pe săptămîna aia, întrebîndu-mă mai ales dacă maică-mii o să i se pară destul de serioasă şi de gravă. Nu dacă o să-i placă (fiindcă avea cărţile ei, pe care începusem să le citesc şi eu), nu dacă o va citi aşa cum citeşte şi acum o carte care o prinde (toată noaptea, pînă o termină); mă întrebam doar dacă o va considera adecvată pentru aniversarea ei de 37 de ani. A considerat-o numai bună, însă a pus-o în bibliotecă fără s-o atingă vreodată, cine ştie de ce.

● Despre mirajul Cărtureştilor bucureşteni am povestit nu demult: apariţia lor a fost una dintre supapele mele în oraşul acesta care a devenit cu greu al meu. Cînd locuiam în Elveţia – într-un tîrg cît Deva, dar care nu seamănă cu nici un alt oraş din lume pentru că, atunci cînd plouă, plouă cîte 40 de zile, ca la potop – intram aproape zilnic în mica librărie Payot (de lîngă Place Pyton), care acum cred că s-a închis. De fapt, librăria părea mică doar la o primă vedere, căci ea se continua cu o sală bine luminată unde puteai citi oricît voiai. După sala asta urmau secţiunile specializate: ştiinţe, fotografie, arhitectură, călătorii, pe care le-am descoperit tîrziu. În primii ani însă – mereu grăbită între şcoală, spital şi copilul care tocmai se născuse –, n-am depăşit camera principală, de „umanioare“. Nu cumpăram prea des cărţi, dar stăteam la Payot mai mult ca la bibliotecă. Cînd a murit taică-meu, primul loc în care m-am oprit – după ce rătăcisem mult prin Fribourg – a fost tot librăria Payot. Librarul, pe care-l ştiam destul de bine – părea, tot timpul, că citise toate cărţile din librăria „lui“ –, m-a invitat în camera de lectură să răsfoiesc cărţoiul în care mă afundasem. Am stat ce-am stat, pînă la urmă am cumpărat cartea, una dintre cărţile acelea care ne ţin, uneori, în picioare.

● La Gibert Jeune am intrat prin spate, venind pe Quai St. Michel, unde, la nr. 23, e o infimă librărie pe care nici n-o vezi dacă n-o cauţi. Voiam să-mi cumpăr o anumită carte a lui Jean Klein, pe care-l descoperisem mai demult (ca personaj) într-un roman franţuzesc al Henriettei Yvonne Stahl. Citisem deja o carte a lui Klein – mi se părea nu doar autentic, ci şi fascinant în combinaţia de compasiune şi intransigenţă cu care-şi expunea convingerile –, îi căutam acum ultimul volum şi fusesem îndrumată spre minuscula librărie întunecoasă din spatele consacratei Gibert Jeune. L-am găsit în raft şi abia atunci mi-am dat seama că intrasem într-o dilemă pe care numai fumătorii adevăraţi o pot înţelege: aveam în portofel 20 de euro, cartea costa 18,50, iar eu rămăsesem fără ţigări. Am încercat, vreun sfert de oră, să citesc de-a-mpicioarelea. Aş fi putut s-o şi termin aşa, avea doar 142 de pagini, însă în cîteva minute, din pricina întunericului, cîmpul meu vizual s-a îngustat de tot şi curînd n-am mai văzut nimic. Am dat o tură de librărie – erau tot felul de nebunii, de negăsit vreodată în România, dar tot cartea lui Jean Klein mă interesa cu adevărat. Ce să fac? Fumasem toată ziua doar cinci ţigări, nu mai aveam nici una, nu mă puteam întoarce „acasă“ (pe rue de l’Exposition, unde locuiam într-o rezidenţă cam studenţească) fără tutun. Voiam cartea – voiam ţigările. Iau cartea, îmi ziceam, îndreptîndu-mă spre casă; iau ţigările, mă răzgîndeam, făcînd un pas înapoi şi mai dînd o tură, strînsă, în mica librărie de pe Quai St. Michel. După cîteva ture, n-am mai dilematizat şi m-am aruncat efectiv spre casă. Am depus ultima bancnotă de 20 de euro pe tejghea şi am împins cartea. „11 euro“, a zis Roland, l’hôte de caisse, scanînd eticheta şi ambalînd frumos cartea. Cu restul, vă imaginaţi, mi-am luat două pachete de Philip Morris. N-am nici o explicaţie pentru defazarea scanerului din ciudata librărie-anexă de lîngă Gibert Jeune. Poate, dacă vrei cu adevărat să te faci „librărie“, începi, de la o vreme, să ai facilităţile tale.