Lagărul memoriei
● Herta Müller, Leagănul respiraţiei, traducere de Alexandru Al. Şahighian, Editura Humanitas Fiction, 2010.
În 1945, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul român i-a „livrat“ pe minoritarii germani din România pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice distruse de fascişti. Toţi bărbaţii şi femeile cu vîrste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost atunci deportaţi pentru cinci ani de muncă forţată în lagărele sovietice. Mama Hertei Müller s-a numărat printre cei deportaţi, la fel şi Oskar Pastior care, adolescent fiind, a ajuns în lagărul ucrainean de la Novo Gorlovka. Herta Müller s-a documentat stînd de vorbă cu foştii deportaţi din satul natal Niţchidorf, apoi, împreună cu poetul Oskar Pastior, a călătorit în Ucraina în locurile fostelor lagăre, cei doi intenţionînd să scrie împreună un roman. Moartea prematură a lui Oskar Pastior în 2006 a făcut ca pînă la urmă cartea să aibă un singur autor. Aceasta este povestea romanului, detaliile istorice şi biografice din spatele ficţiunii pe care scriitoarea însăşi le rezumă la final, într-un „cuvînt de încheiere“. Altfel, cartea nu oferă prea mult din contextul politic, miza fiind experienţa umană universală a captivităţii, a deposedării şi umilinţei, şi mai puţin motivaţia ideologică a „vinei“ şi a torturii. Nota auctorială finală este, totuşi, semnificativă indicînd, o dată în plus, mecanismul perfect mimetic al totalitarismelor care îşi copiază metodele sub semnul unor false diferenţe, toate avînd, de fapt, acelaşi unic, recognoscibil portret. O dovedeşte, cu ironie amară, inclusiv faptul că cenzura vietnameză a respins deja traducerea cărţii.
Narat la persoana întîi, romanul este încercarea protagonistului Leo Auberg de a pune în cuvinte cei cinci ani trăiţi în lagărul de muncă forţată. Deşi începe cu noaptea deportării din ianuarie 1945 şi se încheie cu fuga din ţară de după întoarcerea din lagăr, confesiunea sibianului nu este construită ca o poveste a supravieţuirii, ca „romanul“ unei vieţi, ci ca un fel de inventar, secvenţial, introspectiv şi liric, al memoriei. Căci memoria este cu adevărat intriga acestui roman – moralmente vitală, memoria este tot (o formă de) respiraţie: oxigenează viitorul –, iar memoria este mai ales o chestiune de limbaj. Conflictul memoriei este chiar limbajul ei. Sau cum spunea scriitoarea însăşi undeva: „Domeniile lăuntrice nu se suprapun cu limba, ele se tîrăsc într-acolo unde cuvintele nu-şi pot avea sălaş“. De aceea, momentele naraţiunii sînt, de fapt, „momente“ ale memoriei – exerciţii, proiecţii, aproximări şi căutări, poeme şi jocuri de cuvinte care necesită multe note de subsol căci, oricît de bună ar fi traducerea (şi a lui Alexandru Al. Şahighian este remarcabilă), limitele limbajului se cer explicitate. Fundamental, Herta Müller este poetă, una intelectualistă, oricum mai apropiată de eseu decît de povestire. Se vede şi în acest roman a cărui stilistică (sintaxa şi cadenţa frazei, limbajul, tropii) este una poematică. Date fiind resursele tot mai reduse de originalitate ale romanului de lagăr, acest efect stilistic îi oferă un mare avantaj, Herta Müller reuşind să scrie cartea fără să-şi trădeze anxietatea influenţei şi presiunea precedenţei. Romanul se înscrie, astfel, în circuitul unor cărţi cu care are multe în comun, păstrîndu-şi însă un suflu original. (Ca o paranteză, scena umilitoare a defecării colective stă alături de cea descrisă de Jorge Semprun în Mortul care trebuie, roman al Buchenwald-ului, aşa cum „nunta pisicească“ a împreunărilor din acest lagăr ucrainean se întîlneşte cu logodnele oarbe din lagărul siberian descris de Martin Amis în Casa Întîlnirilor. Asta apropo de identitatea similară a tuturor lagărelor de exterminare/reeducare/muncă forţată.)
Leo Auberg este nu atît un personaj, cît o voce care, după experienţa ororii, îşi caută încă tonul şi cuvintele, vorbirea fiind o formă de călătorie inversă, un gest care „despachetează“ bagajul memoriei. Motivul bagajului (geamantanul plecării în lagăr e confecţionat din cutia unui gramofon) fiind unul din motto-urile cărţii: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atît de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicidecum despacheta în cuvinte. Tot ce fac cînd vorbesc e doar să mă împachetez într-alt el“. Căci efectul deportării este exilul interior, o formă de coexistenţă captivă înăuntrul propriei memorii capricioase şi involuntare, o post-tortură ce implică deopotrivă rememorarea („recidivarea în lagăr“ – limbajul e autonom) dar şi in-comunicarea ororii („aceste cuvinte impoprii“ – limbajul e convenţional). Deopotrivă unealtă a captivităţii dar şi „despachetare“ de sine, limbajul este, fatalmente, un substitut precar dar necesar. Aşa cum, în lagăr, cuvintele hrăneau fantezia celor înfometaţi: „Orice înfometat cronic îşi are propriile preferinţe, cuvinte de mîncare rare, dese şi permanente. Fiecăruia îi place mai mult un alt cuvînt. Fiecare îşi mănîncă singur cuvintele.“ Foamea devine curînd registrul limbajului (dorul de acasă este „foamea de un loc unde cîndva am fost sătul“), „foamea de cuvinte“ fiind astfel o metaforă cu dublu sens în acest roman în care foamea este suprapersonaj. Obiect al torturii, delir (colectiv) permanent, o perversitate şi o absurditate care degradează, umilesc şi iau minţile, foamea este şi corporalizare spirituală: un companion, o prezenţă, un fel de Înger Terminator („Îngerul foamei“) care-i împinge pe deţinuţii înfometaţi să viseze mese copioase şi să-şi povestească reţete culinare, să fure pîine, să-şi încălzească stomacul la soare sau să mănînce nisip.
Personajele şi replicile de teatru absurd ale lagărului, gesturile deopotrivă ale cruzimii şi delicateţei dintre deţinuţi, muncile cu cimentul, zgura şi cărbunele, detaliile vieţii de lagăr, rutina, zădărnicia, frica, oboseala, mizeria – toate capătă un suflu liric în acest suprapoem al foamei, mai întîi de mîncare, apoi de limbaj; ambele forme ale hrănirii şi condiţii ale supravieţuirii. Odată întors acasă, Leo Auberg umple cîteva caiete de dictando cu scrisul său, doar pentru ca, în final, să se confrunte cu „fiasco-ul lăuntric“ al imposibilităţii de a se destăinui şi de a fi un martor credibil. Ca şi întoarcerea, scrisul este în acelaşi timp captivitate şi rătăcire, căci terenul lagărului s-a extins în interior dereglînd pentru totdeauna leagănul respiraţiei: „Căpăţîna mea e terenul unui lagăr; nu te poţi apăra nici tăcînd, nici povestind“. Titlul cărţii se relevă, astfel, ca o puternică metaforă a (dez)echilibrului şi cadenţei interioare a vieţii. „Leagănul respiraţiei“ vorbeşte, de fapt, despre balansul perpetuu al tăcerii şi vorbirii, al memoriei şi imaginaţiei, al sinelui şi al celorlalţi, al intimităţii şi singurătăţii...