La depresia generală

Adevărul e că m-am cam săturat de ironii piezişe, ricanări caustice, şarje cvasiamicale, bobîrnace şi palme în cap de la mai toată lumea cu care intru în contact.

Oriunde mă duc, încerc să fiu şi să fac aşa cum m-a învăţat maică-mea, adică să arăt lumii o faţă de sărbătoare, în christica, pascaliana idee a lui „chaque jour suffit sa peine“. Prea e multă jale la vedere ca să mai adaugi şi tu ceva la haznaua depresiei generale. Şomer fiind de şapte ani, făcînd numai ce-mi trece prin minte, depinzînd numai de Dumnezeu şi soţie, neavînd şefi, subalterni, condică de prezenţă, obligaţii de ţuţăr, umilinţe financiare ori dulci corvezi de bunic, şi nedorind nimic din cele invidiate de mai toată noua lume bună (burse în străinătate, vilă, maşină 4x4, amantlîcuri şocante, concedii de fitze, lecţii de tangou argentinian, restaurante bio ş.a.m.d.), deambulez toată ziua în diverse medii artistice, unde inventariez nevrozele, angoasele, dezabuzările, debusolările care ne copleşesc existenţa. Şucărul, sictirul, lehamitea, miserupismul. Falimente, licenţieri, reduceri de lefuri şi personal, senzaţii acute de ratare, conştiinţă a inutilităţii profesionale, divorţuri, tensiuni ireductibile între părinţi şi copii, eşuări în narcomanie. Deprimism, catastrofism, tout est foutu, bătrîne, la dracu toate alea, băga-mi-aş. Dă-i în mă-sa pe toţi, că toţi mint şi fură. La ce bun? M-am săturat, nu mai cred în nimic, ţară de rahat, toţi ăia buni au plecat şi pleacă. Se-alege praful de tot – deci vechea lege a lui Trahanache junior: „O societate fără moral şi fără prinţipuri va să zică că nu le are“.

Cam aici am rămas.

„De unde vitalitatea asta dementă a ta, optimismul ăsta neghiob?“ mă chestionează amicii, mai ales că toţi mă ştiu de cioranian ireductibil, vrednic atlet al deznădejdii, pentru care cea mai mică fărîmă de progres nu e decît un élan vers le pire.

Ei bine, să vă spun.

Pe de o parte, de la conştiinţa nesmintită a faptului că mass-media sînt puse să ne arate numai apocalipticul. Cum te smulgi un milimetru din ecranul televizorului – unde te răpun de zece ori pe minut morţile, viciile, violările, decapitările, incendiile, codurile galbene, portocalii şi roşii, malpraxisul medical, copiii abuzaţi, topoarele, înjunghierile, inundaţiile, spînzuraţii şi faptul că România e campioana maladiilor în Europa – dai numaidecît de normalitate, eficienţă, eleganţă, inteligenţă sobră, elitarism profitabil, bun-simţ mercantil, subtilitate şi rafinament, de seninătate, moralitate, minţi luminate şi suflete de aur.

De cealaltă parte, întîlnirile cu cititorii, liceeni şi studenţi, pe care le-am avut în ultimii doi, trei ani, mi-au retezat pesimismul, mi-au tuflit cinismul şi cenzurat amarul. La liceele „Eminescu“ din Călăraşi, „Unirea“ din Focşani, „Bacovia“ din Bacău, „Lahovary“ din Rîmnicu Vîlcea, „Jean Monnet“ şi „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, „Gh. Lazăr“ din Sibiu, la librăriile Humanitas din Timişoara, Sibiu, Bucureşti, la întîlnirea cu liceenii din cadrul programului „Mind the Book“, la librăria Cărtureşti, cu studenţii bucureşteni de la Filologie, Relaţii Internaţionale şi Istorie, cu profesorii şi doctoranzii de la filologia craioveană ş.a. – scepticismul meu s-a dezumflat irepresibil în faţa amfiteatrelor pline cu tineri binevoitori, sănătoşi, ambiţioşi, motivaţi. Adică hăt departe de prejudecăţile mele, care-i vedeau exclusiv ca narcomani, misologi, imorali şi orfani sufleteşte. Ajuns la întîlnirile cu ei resemnat, acrit şi acuzator, am avut copleşitoarea surpriză să-i văd ahtiaţi de lectură, fermecător de familiari nu doar cu Salinger, Sarah Kane, Amélie Nothomb, Veterany sau Houellebecque, dar şi cu Eliade, Jünger, Cărtărescu, Yourcenar, Hesse, Cioran, Efrem Sirul, Makine sau Zadie Smith! Familiari ai teatrului, anticariatelor şi bisericii, cunoscători de Pateric şi Filocalie, de Huntington, Revel şi Noica, dar şi deschişi către budism, slow food, Ada Milea, Răzvan Mazilu, dornici să vorbim de arhitectura culelor olteneşti, Ion Mincu sau melcul lui Antim Ivireanu.


Am vorbit uneori şi cîte trei ceasuri fără pauză: despre relaţia globalism-naţionalism, despre criterionism, pansexualism, suprarealism şi paseism, am făcut ateliere sui generis de traduceri (întrebîndu-ne dacă româna are limbaj porno sau nu), despre lectură ca formare spirituală, bovarism, evazionism, dulce inutilitate sau, dimpotrivă, ca suită de răspunsuri la tot ce ţine de deficitul sufletesc al postmodernităţii, despre actualitatea lui Eminescu, „adolescentul miop“, virilizarea feminităţii şi efeminarea masculinităţii la teenager-ii de azi, despre nevoia de frumuseţe şi armonie într-o lume a urîtului, sarcasmului şi dizarmoniei...

Sigur că am dat şi de indiferenţă, snobism, aroganţă, incultură, provocări („mie-mi place Hitler!“ mi-a declarat un tînăr acneic sibian, care nici măcar nu auzise de Mein Kampf!), însă covîrşitoare au fost amalgamul de cuminţenie, responsabilitate, determinare, convingerea că numai inteligenţa te salvează, setea de moralitate, profesionalism şi eficienţă.

Plus – ei da! – dorul de ducă. Oriunde – numai în România nu. Dar asta nu e deloc vina lor, ci numai a noastră!

Dan C. Mihăilescu este critic literar.