La ce bun liftingul pe obrazul statuilor literare?

29 februarie 2012   Carte

„Admirat de cîţiva prieteni apropiaţi, mai degrabă obscuri, Caragiale a fost iubit de foarte puţini oameni şi pe drept cuvînt: găsim printre scriitorii români destule persoane amorale prin definiţie, poate chiar prea multe –, dar Caragiale ocupă oricum printre aceştia un loc fruntaş. Şi-a urmărit numai propriul interes, fără să ţină seama de ceilalţi. Tiranic cu cei din jur, inclusiv cu familia, s-a comportat lamentabil faţă de mulţi oameni deosebiţi care l-au sprijinit şi care treceau drept prietenii săi – Maiorescu, Eminescu, Delavrancea, Slavici, Vlahuţă. Faţă de scriitorii contemporani, s-a autoconsiderat infinit superior (pe bună dreptate!) şi unica atitudine decelabilă în relaţia sa cu ei a rămas dispreţul total, compact.“

Iată cea mai recentă, şi mai inconfortabilă, evaluare psiho-literară a „ultimului ocupant fanariot“ (N. Davidescu dixit) din literele române. Ea îi aparţine lui Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I, Editura Cartea Românească, 2011, p. 288. Precis că Şerban Cioculescu se răsuceşte-n mormînt, în vreme ce Alexandru George ar trebui să răsufle uşurat, mateino-răzbunat!

Pe de altă parte, nici dinspre noile apariţii în peisajul exegezei caragialiene nu apar verdicte mai îngăduitoare, oricît de educat le-ar fi instinctul ludic. Din cea mai cuprinzătoare, mai sagace şi acribioasă valorizare făcută vreodată corespondenţei lui I.L. Caragiale (după Şerban Cioculescu) – şi anume: Bogdan Bădulescu, Caragiale în Orient Expres, Editura Levant, 2009 (musai de cuplat cu romanul documentar Mitică şi nenea Iancu la Berlin, Princeps Edit, Iaşi, 2006) – rezultă un profil destul de puţin măgulitor, chit că-i realizat simpatetic.

„Prin constituţia sa (Caragiale) era genul de palavragiu meridional care, la o adică, nu iartă pe nimeni şi nimic“, rezumă Bogdan Bădulescu. „La el primau propria umoare şi impulsul de moment.“ Era „slobod la gură şi în sensul trivialităţii şi al bădărăniei necontrolate“. Avea momente de „delir mizantropic“, cu un „negativism maladiv“. Era „nevrotic“, avea „un temperament excesiv, meridional, fiind capabil de accese colerice violente, dar subminat uneori şi de crize depresive tenebroase“.

La „complexul originilor“ – adică însăşi esenţa eului caragialian – despre care vorbea Florin Manolescu, Bogdan Bădulescu adaugă „atitudinea (compensatorie) de superioritate, afişată ostentativ, prin excelenţa intelectuală, transpusă concret în tonul arogant şi agresivitatea concentrată a limbajului (...) Aşadar, rabia pamfletară şi cultul violenţei contestatare provin, la Caragiale, din sindromul Karkaleki, care provine, la rîndul său, din complexul modestei origini sociale, care-l destinase, prin forţa tradiţiei pămîntene, unei poziţii ancilare“.

Bogdan Bădulescu aluvionează cu calmă empatie, dar şi cu prudentă răceală, contradicţiile unei personalităţi scindate, bogat complexate, nevricoase, hachiţoase, aporetice în ultimă instanţă. Un eu deopotrivă mizantrop şi histrionic, egocentrat şi împătimit al comuniunii, arghirofil şi risipitor, vanitos în resemnarea smerită a nenorocului, carierist cu utopii boieroase, dar mîndru de plebeianismul ploieşteano-republican, de statutul idriot şi de aura mitocăniei fără fasoane.

„L-am putea defini pe Caragiale – conchide, fals interogativ, Bădulescu – ca omul cu două măşti: aceea bonomă, de burghez paşnic şi inofensiv, şi aceea de artist cu veleităţi de boem, purtînd, bine ascunse sub frunzele de laur, corniţele lui Aghiuţă? Îl putem caracteriza, cert, drept homo duplex. Sau, dacă ne gîndim mai bine, drept homo triplex. Căci, pe lîngă laturile vizibile: de burghez occidental şi de artist, deja aflate în contradicţie antagonică, el poartă cu sine şi acel fond ancestral – sînt viţă de idriot – care îi dirijează din adîncuri existenţa.“

Obişnuiţi, adică îndoctrinaţi decenii de-a rîndul să ne judecăm valorile potrivit cultului dejisto-ceauşist al personalităţii, noi ne-am deprins cu statuile şi am devenit ostili (sau, în cel mai bun caz, indiferenţi) fiinţei artistice. Exemplare ni se par numai bronzurile, marmora, soclurile ruginite, pe scurt: mortăciunile academizate. Tablourile cosmetizate, butaforia, ipocrizia lozincardă, festivismul cariat şi lanţurile oratorice. Asta, în vreme ce contradicţiile, carnalitatea, naturalul, palpitul firescului, inclusiv micile/mari vicii inerente persoanei au ajuns să producă oroare şi severe acuze de i(sau a)moralitate. Aşa cum eram împinşi să-l citim pe Ceauşescu în Decebal, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, ne-am deprins să ascundem cu, vezi Doamne, didactică pudibonderie tot ce ţine de umbra istoriei literare: sinuciderile, adulterele, masoneria, narcomania, megalomania, alcoolismul, trădările politice (de partid sau de ţară) ş.a.m.d. Cu timpul, distanţarea ultramoralistă a prins contur de gheaţă, dacă nu miasmă de pucioasă. Mai mulţi profesori de liceu mi-au retezat-o scurt precum că „nu e cazul“ ca, tocmai acum, cînd în rîndurile junimii pulsează misologia şi calibanismul, noi să vorbim elevilor de episodul Veronica-Eminescu-Caragiale, de sinuciderea lui Odobescu, iubirile lui Blaga, arghirofilia lui Arghezi, cazul Anghel-Natalia-Iosif, masoneria fracturată a lui Sadoveanu, sau micile elanuri lesbiene din proza Hortensiei Papadat-Bengescu, de pendularea generaţiei ’27 „între bibliotecă şi bordel“, cum spunea Cioran, de rusofilie şi germanofilie, de halucinantul delir gazetăresc al lui G. Călinescu din anii ’50, de votca generaţiei ’60... şi cîte altele asemenea!

Pot fi de acord cu acest elan prohibitiv numai atunci cînd se trece dintr-o extremă în alta. Cînd, să zicem, profesorul înţelege să înceapă examenul eminescianităţii cu scrisorile în care poetul îşi căina picioarele „bortilite“ de infecţia luetică. Sau cînd explică biografia politică a lui Iorga apelînd, scurt pe doi, la delirul de grandoare. Ori cînd – ca să revin la subiect – invocînd anarhismul congenital, troţkismul şi antiromânismul fără fisură al lui Cristian Racovski, ajunge să-l incrimineze pe Caragiale (cel care, via C.D. Gherea, îl alinta cu apelativul „Ristache“) ca pactizînd cu kominternismul! Dar nici să-mi spui că, dacă ar fi după tine, nu le-ai spune elevilor că acelaşi Caragiale a părăsit ţărişoara şi a murit la Berlin, necum că nu i-a înapoiat scrisorile Veronicăi, l-a tratat pe Maiorescu de „babă cănită şi sulemenită“ etc.

Numai echilibrul între cele bune şi cele rele, între partea confortabilă şi colţurile igrasioase poate ilustra adevărul operei şi esenţa personalităţii, atrăgînd irezistibil atenţia adolescentului.

Bogdan Bădulescu face o netă disociere între bonomia (structurală, totuşi) a lui
Mitică (şi el „un amoral, certamente“) şi „fondul mizantropic“ al lui Caragiale, „abil mascat, de obicei, sub aparenţele jovialităţii“. Dar dacă tot a făcut apel la formula „homo duplex“, de ce să preferăm disjuncţia, monocromia, şi nu conjuncţia, policromia, aliajul contrariilor? Cinismul caragialian nu-i exclude sentimentalismul. Infidelităţile, versatilitatea (în) politică, sarcasmul crud, egoismul şi tranzacţionalismul conlocuiau (nu contează cît de armonios) cu vocaţia amfitrionică, cultul familiei şi al prieteniei, cu altruismul şi „naturelul simţitor“. Izbucnirile colerice, impulsul arivist, energia corozivă şi euforia intens egofilă nu fac decît să-i reliefeze striaţiile melancolice, complexele de inferioritate, reveria împlinirii sociale şi, la limită, patosul autodistructiv.

Cum spunea Şerban Cioculescu, opera lui Caragiale „e mai puţin enigmatică decît fizionomia lui. Omul e mai interesant şi mai de nepătruns decît opera“. O fizionomie care numai de liftinguri nu are nevoie.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.

Mai multe