Joyce. James Joyce

25 iunie 2014   Carte

● James Joyce, Dragă Nora, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, Editura ART, 2013.

A fost nevoie să se-mplinească 70 de ani de la moartea lui Joyce şi opera lui să intre în domeniul public pentru a putea citi din nou cărţile irlandezului în limba română. Astfel că, în numai doi ani de zile – în 2012 şi 2013 – trei edituri i-au (re)editat deja aproape toată opera; şapte titluri: Humanitas Fiction a scos Oamenii din Dublin (traducere Radu Paraschivescu) şi Portretul artistului la tinereţe (traducere Antoaneta Ralian); RAO a scos Stephen eroul; Univers a retipărit traducerea lui Ulise realizată de Mircea Ivănescu, precum şi două plachete, una cu trei Texte inedite publicate postum, cealaltă cu piesa de teatru Exilaţi (ambele în traducerea lui Dan Ciobanu); în timp ce ART s-a concentrat pe epistole: Corespondenţă (traducere de Radu Lupan) şi Dragă Nora. Cum Finnegans Wake e intraductibil/ilizibil, iar cele două volume de poezie nu vor interesa niciodată vreo editură de la noi, doar o nouă traducere a lui Ulise s-ar mai putea adăuga în viitor operei lui Joyce în limba română. N-am să comentez propriu-zis textele sau traducerile în sine (aş fi redundant-didactic), dar am să fac cîteva conexiuni între aceste titluri.

Ca prefaţatoare a ambelor titluri apărute la Humanitas Fiction, Dana Crăciun face o treabă foarte bună însoţind textele cu mici sinteze critice suficiente pentru a înţelege, măcar la un prim nivel, geneza şi importanţa scrierilor, precum şi locul lor în opera autorului. La Oamenii din Dublin, spre exemplu, volum ale cărui povestiri au apărut mai întîi în publicaţia unei organizaţii agricole, Dana Crăciun subliniază structura foarte unitară, de roman, a cărţii gîndite în ipostazele vieţii, de la copilărie spre maturitate, totul în geografia unui Dublin detestat la început, dar faţă de care sentimentele lui Joyce s-au îmblînzit ulterior. Se ştie că Joyce a avut mari dificultăţi în a publica această carte (chiar şi la şapte ani după finalizarea ei, şi oricum într-un tiraj de abia 1250 de exemplare), iar odiseea tipăririi celor 15 povestiri reiese foarte bine din volumul de Corespondenţă: „Mi-am irosit zece ani din viaţă cu litigiile privind această carte. A fost respinsă de 40 de editori; a fost culeasă de trei ori şi o dată aruncată în foc. Poşta, cheltuielile, biletele de tren şi de vapor m-au costat 3000 de franci, dat fiind că am corespondat pe tema cărţii cu 110 ziare, 7 avocaţi, 3 societăţi, 40 de editori şi mai mulţi oameni de litere. Toţi au refuzat să mă ajute, cu excepţia dlui Ezra Pound. În cele din urmă, a fost publicată în 1914, cuvînt cu cuvînt, aşa cum am scris-o în 1905.“

În acest „cuvînt cu cuvînt“ se ascunde, de fapt, diavolul stilisticii, căci Joyce era un maniac din acest punct de vedere; foarte sigur pe el şi, prin urmare, foarte încăpăţînat. Din scrisorile către fratele său Stanislaus (un personaj foarte inteligent şi interesant; lui voia să-i dedice Joyce volumul de povestiri şi el este cel care i-a sugerat titlul Portretului...), aflăm cît de minuţios îşi gîndea Joyce formulările („Fraza «şi să susţină în persoană etc.» nu se justifică dacă fraza «şi să protejeze prin urmare» e între virgule, dar se justifică dacă e între paranteze“ sau „În povestirea «Pensiunea» e o frază perfectă de cinci cuvinte, găseşte-o!“), singurul compromis stilistic al scriitorului faţă de cerinţele editorului fiind că a scos cuvîntul bloody de şase ori din toată cartea şi a rescris un mic paragraf.

Tot legat de Oamenii din Dublin, găsesc inspirată ideea de a scoate povestirea „Cei morţi“ şi în varianta audiobook (în lectura lui Gabriel Liiceanu, Humanitas Multimedia), asta oricît de mult mi-ar plăcea mie, spre exemplu, povestirea „Un caz dureros“, textul cu, probabil, cele mai multe formulări memorabile din tot volumul – dacă tot e să acordăm frazelor lui Joyce meritul cuvenit. „Cei morţi“ este ultima povestire scrisă, cea mai lungă şi cea mai complexă, şi tot ea închide şi cartea. Dana Crăciun îi acordă atenţia meritată şi subliniază faptul că finalul ei se numără printre cele mai cunoscute şi mai comentate pasaje din opera lui Joyce. În prefaţa volumaşului de corespondenţă Dragă Nora, Bogdan-Alexandru Stănescu preia informaţia că episodul final al povestirii, declanşatorul crizei protagonistului Gabriel Conroy, a fost inspirat din biografia sentimentală a Norei. Faptul că Gretta, soţia lui Gabriel, ar avea atributele Norei e afirmat chiar de scriitor într-una din scrisorile către ea, cea datată 22 august 1909: „Îţi aminteşti cele trei adjective pe care le-am folosit în «Cei morţi», referindu-mă la trupul tău. Acestea erau: «muzical şi straniu şi parfumat».“ (Ca fapt divers, în traducerea din 1969 a Fridei Papadache, această enumerare apare formulată astfel: „melodios şi straniu şi parfumat“; pe cînd în varianta lui Radu Lupan, apare „muzical, ciudat şi parfumat“; iar la Radu Paraschivescu „melodios, straniu şi parfumat“, ambii bărbaţi renunţînd, după cum se vede, la primul „şi“.)

Dacă tot am apelat la epistole, să vorbesc puţin şi despre cele două volume distincte. Corespondenţă este o selecţie consistentă (340 de pagini) din scrisorile lui Joyce – cu fratele, prietenii, editorii – legate de operă, constituindu-se, de fapt, într-o anexă analogică la Ulise, în primul rînd, şi la Finnegans Wake, atunci cînd nu funcţionează ca nişte memorii în fărîme. Din ediţia lui Radu Lupan aflăm foarte multe despre frustrările vieţii mizere pe care scriitorul le-a îndurat pe continent pînă la succesul cu Ulise, vîndut în SUA în primele două luni în 30.000 de exemplare („Cînd mă va plăti revista, o să fac o baie“ sau „Două mese în 60 de ore, cred că nu e rău“), dar, mai ales, despre zbaterile şi tracasările deopotrivă artistice şi editoriale. Foarte interesante sînt şi scrisorile schimbate cu alţi scriitori – Yeats, Wells, Eliot, Svevo, Gide, Zweig, Fitzgerald, Jung ş.a. –, dintre care cele trimise de Ezra Pound denotă din partea acestuia, de fiecare dată, o foarte mare preţuire („Stimate Joyce, eu nu mă prea pricep la proză, dar sînt de părere că romanul dumitale [Portretul…] e al dracului de bun“), cea primită de la Jung fiind absolut memorabilă: „Cartea dvs. [Ulise] mi-a provocat nesfîrşite complicaţii şi am reflectat asupra sa cam vreo trei ani pînă am reuşit să intru în lumea ei… Nu ştiu dacă vă va plăcea ce am scris despre ea, deoarece nu am putut să nu spun lumii cît de plictisit am fost, cît am bombănit, cît am blestemat şi cît am admirat. Cele 40 de pagini de neîntreruptă curgere de la sfîrşit sînt un şirag de adevărate perle psihologice. Presupun că doar bunica diavolului ştie tot atît de multe lucruri despre adevărata psihologie a femeii. Eu nu.“

Altfel, sute de detalii picante! Cum ar fi, spre exemplu, că, aflat la Paris în 1920, Joyce află că presa irlandeză răspîndea despre el tot felul de zvonuri: ba că Ulise ar fi fost scris în aşa fel încît să funcţioneze ca un cod progerman, ba că el ar fi fondat la Zürich dadaismul... Corespondenţa din Dragă Nora, tradusă ex-ce-lent de Bogdan-Alexandru Stănescu, este însă tot ce s-ar putea citi mai intim legat de Joyce. Nu reiau toate consideraţiile – esenţiale despre relaţia celor doi şi contextul schimbului epistolar – făcute de traducător în „Cuvîntul înainte“, prefer să citez mai jos, ca încheiere, un fragment mai cuminte dintre cele aşa-zis scandaloase:

Extras:

„Noretta mia! Mi-aş dori să porţi chiloţi cu trei sau patru volănaşe suprapuse pornind de la nivelul genunchiului şi urcînd pe coapsă şi cu noduri mari, purpurii, adică vreau să spun că nu chiloţi de şcolăriţă cu tiv subţire şi jerpelit, strîmţi pe picior şi atît de subţiri încît se vede carnea prin ei, ci chiloţi de femeie (sau, dacă preferi cuvîntul, de doamnă) cu fundul plin şi bombat şi picioare groase, plini de jabouri şi dantelărie şi funde şi îmbibaţi în parfum, încît, de fiecare dată cînd îi arăţi, fie că îţi ridici rochia în grabă ca să faci ceva, fie că te giugiuleşti frumuşel înainte de futut, nu văd decît o adunătură doldora de chestii albe şi de jabouri şi, cînd mă aplec deasupra lor ca să-i deschid şi să-ţi dau un sărut arzător şi plin de dorinţă pe poponeţul gol, simt parfumul rufăriei, cît şi mirosul cald al pizdei tale, dar şi mirosul greu al curului tău.

Te-am şocat cu lucrurile murdare pe care ţi le scriu? Poate crezi că iubirea mea e un lucru murdar. Este, draga mea, dar în unele momente. Te visez în ipostaze obscene cîteodată. Îmi imaginez lucruri atît de obscene încît nu am să le pun pe hîrtie pînă cînd nu văd cum îmi scrii şi tu. Cele mai mici lucruri mă fac să mi se scoale pula – o mişcare de curviştină a gurii tale, o mică pată maro pe fundul chiloţilor tăi albi, un cuvînt obscen bălmăjit pe neaşteptate de buzele tale umede, un sunet impudic scos de fundul tău şi apoi mirosul care ţi se strecoară uşor din spate. În asemenea momente simt o dorinţă nebună s-o fac în cele mai murdare feluri, să-şi simt buzele fierbinţi şi desfrînate sugîndu-mi pula, să te fut între ţîţele cu sfîrcuri rozalii, să-mi dau drumul pe faţa ta, să te împroşc cu spermă pe obrajii înfierbîntaţi şi pe ochi, să ţi-o înfig bine-ntre buci şi să te fut în cur.

Basta per stasera! La revedere, draga mea pe care încerc s-o degradez şi s-o transform într-o depravată. Cum e posibil să iubeşti o chestie ca mine? O, sînt atît de nerăbdător să-ţi primesc răspunsul, draga mea! Jim.”

Mai multe