Iubirea faţă de aproapele

● Pascal Bruckner, Iubirea faţă de aproapele, traducere din limba franceză de Vasile Zincenzo, Colecţia "Fiction Connection", Editura Trei, 2013.

S-ar putea să fie cel mai nebunesc roman al lui Bruckner. Logica lui arteziană (nu carteziană), comicul afrodiziac, pitorescul provocator al argumentaţiei epice şi desfrîul verosimilului fac ca, prin comparaţie, mult mai celebrele Luni de fiere să pară un mizilic stafidit.

Protagonistul poveştii, Sébastien, a ajuns „funcţionar din inerţie şi soţ din lipsă de imaginaţie.“ Are 30 de ani, iar cuminţenia asta ternă îl cam deranjează. O mînă pofticioasă care i se aşază pe genunchi într-o bună zi, pe o terasă pariziană, în timp ce mîna cealaltă îi oferă cu nonşalanţă două, apoi trei bancnote de 100 de euro, coboară asupra tînărului lumina revelaţiei: micul burghez îşi va construi o viaţă secretă, de gigolo. Ideea nu e lipsită de nobleţe, dacă priveşti prostituatele ca pe „avangarda unei imense armate a binefacerii“, iar prestaţia lor – ca pe o „culme a altruismului“. Aşa că Sébastien se organizează: îşi amenajează micul său lupanar, îşi ia un nume de scenă, adică de aşternut – Virgile, „prin analogie cu poetul care l-a condus pe Dante din Infern în Paradis“ –, şi, treptat, „devotamentul erotic de masă“, plus „coiturile vrac“ îi asigură o clientelă destul de consistentă. Prostituţia lui însă, deşi caritabilă şi ceremonioasă, e în continuare laică. Fiorul divin va apărea abia odată cu ivirea Dorei – lasciva mistică, bambina bigotă, nurlia în a cărei poşetă portofelul stătea alături de un vibrator şi de un exemplar din Zohar. Cei doi se îndrăgostesc, apoi se transformă – cu metodă şi sistem – într-un cuplu de misionari ai amorului, oferindu-se tuturor cu frenezie şi împlinind astfel „o evanghelie a iubirii integrale“.

Complicaţiile ce decurg de aici sînt inimaginabile. Erosul extravagant, suspansul poliţist, conspiraţiile oculte şi umorul unei indecenţe perfect logice şi caste fac din acest roman rafinat-eseistic o carte de consumat cu delicii.