Istorisirea pelerinului
N-aş şti să vă spun de ce am citit de Crăciun cartea lui Dan C. Mihăilescu despre călătoria la Muntele Athos şi scriu despre ea abia de Paşti. Din suceală, desigur, dar şi pentru că este una dintre acele cărţi care, în mod esenţial, nu au nevoie de exegeză, încadrări, „referinţe“, ci doar de cititori. Dan C. Mihăilescu a ştiut, fără îndoială, din clipa în care i-a pus titlul, că Oare chiar m-am întors de la Athos? nu este nici cartea unei edificări, nici cea a unei înălţări. Mai mult ca oricare dintre cărţile sale de pînă acum, aceasta e cartea unei tăceri asumate. Căci, ce să spui (mai rău, să scrii!) din ce ţi s-a întîmplat „pe cale“? Şi ce să spui cînd, la fel ca mulţi veritabili pelerini care şi-au descris, la capăt, primii paşi, te simţi cel mai adesea – prea onest fiind şi excesiv de atent la marota „sincerităţii“ – alături de orice cale?
Tot ceea ce Dan C. Mihăilescu spune despre acea experienţă pentru care orice pelerin (chiar şi unul însoţitor al vestitului grup Prolog, întemeiat în anii ’80 de Paul Gherasim, Constantin Flondor, Horea Paştina, Cristian Paraschiv şi Mihai Sârbulescu) pleacă la drum se găseşte în titlul cărţii. Întîlnirea scriitorului – plecat cu scopul (mărturisit) de a (de)scrie experienţa grupului Prolog şi cu acela (nemărturisit) de a o înţelege – este, de fapt, o întîlnire cu sine. Faptul că, la întoarcere, acest sine este descentrat, situat în altă parte decît la plecare, e primul semn că drumul n-a fost făcut degeaba. Autoportretul flagelator din primele pagini (pe măsura apropierii de Muntele Sfînt) este, fără îndoială, un prim semn al acestei scindări interioare: „Adevărul e că abia atunci, în ceasul de răgaz petrecut pe puntea vaporului, tot intrînd şi ieşind din porturile mănăstirilor, am început să mă întreb cu ceva îngrijorare ce caut eu acolo. La urma urmei, cine-i de vină că am acceptat cu vinovată inconştienţă invitaţia (să-i zic provocarea?), fără să întreb nimic, dar absolut nimic, despre tot ceea ce compune confortabilul harnaşament al unui hedonist sexagenar, marcat de «sentimentul turistic al existenţei», panteist, flecar, hachiţos, vanitos, coleric, egocentrat, infantil, insubordonabil şi imprevizibil. Să vii, cum spuneam, în ţinutul Răbdării, Smereniei şi Ascultării tocmai tu – cel doldora de vanitate, nerăbdare şi nesupunere – e deopotrivă dovadă de cinism şi inconştienţă!“
Odată ajuns însă la Muntele Athos, criticul lumii secularizate şi al relativismului contemporan – dar şi scriitorul pentru care cultura îşi are unul dintre temeiurile fundamentale în Cartea Cărţilor – se repliază. Oglindindu-se interogativ în ceilalţi tovarăşi de drum, împărţind cu ei „nevoinţele“ lumii monahale, dar criticîndu-le, citind uneori (corespondenţa lui Cioran cu Armel Guerne) şi negăsind „cale de dialog şi căldură sufletească“ decît foarte rar, Dan C. Mihăilescu îşi regăseşte aplombul, rezervele mundane şi umorul caustic. La Marea Lavră, în timpul slujbei, e la un pas de bătaie cu o „sîrmă vioaie de grecotei cu mustaţă“ care încearcă să-i descleşteze mîinile ţinute la spate.
Pe de altă parte, pelerinul dilematic are, bineînţeles, şi momente de profundă comuniune, mai întîi cu pictorii Prologului, apoi cu Părintele Daniil (Alecu Cotescu, înainte de călugărie – fiul Valeriei Seciu şi al lui Octavian Cotescu) sau cu „jovialul mucalit cu ochi strălucitori“, Arhimandritul Efrem, care-i taxează drept vanitate „locvacitatea histrionică“ şi îl crede „viclean“. Dan C. Mihăilescu transcrie diagnosticul (cu atenţie şi ascultare), expunîndu-se, dar şi dîndu-ne nouă, cititori lipsiţi de exigenţele locului, ca bibliografie obligatorie, Omiliile Arhimandritului Efrem, egumenul Mănăstirii Vatopedi.
Atîta timp cît se situează pe poziţiile „scriitorincului“, Dan C. Mihăilescu e, cum îl ştim, cuprinzător şi selectiv, dilematic şi obsedat, spumos şi limpede. Cînd este „situat“ (aproape fără voia sa) pe poziţiile pelerinului, lui Dan C. îi fuge pămîntul de sub picioare. Iar onestitatea descrierii sale exact în asta poate fi „verificată“: în povestirea uimită, aproape în direct, a nostalgiei după un loc în care nu ştie încă ce a găsit, o recunoaştere a cuiva care s-a oglindit în el, pe munte, pentru o clipă.
Există în Liturghia darurilor un moment numit „ectenia catehumenilor“, căruia mulţi nu-i mai văd rostul. E o rugăciune din primele secole creştine pentru cei care nu au fost încă botezaţi şi aspiră, cei care trebuie să plece din biserică în momentul în care li se spune: „cei chemaţi, ieşiţi.“ Catiheo înseamnă, printre altele, şi a vesti de pe un loc înalt, iar catehumenii sînt în acel moment subiecţii unui paradox: deşi chemaţi, ei trebuie să plece. Ieşirea lor înseamnă însă, simultan, două lucruri: mai întîi, faptul că îi lasă pe „cei rămaşi“ să se roage pentru ei; apoi, o clară, implicită promisiune de a-şi schimba viaţa. Asta mi s-a părut poziţia lui Dan C. Mihăilescu în raport cu Athosul veritabil (nu cel ideologic şi nici cel al încrîncenaţilor supăraţi pe lume, adică pe „creaţie“): poziţia catehumenului în aşteptarea unui semn ce poate veni de oriunde, dar cel mai probabil din sine însuşi.