Istoriile turfiştilor
● Alexandru Grigorescu, Cîndva la Băneasa, Editura Vremea, 2009.
Pentru cei pasionaţi de cai, Alexandru Grigorescu (1929-2003) este un personaj aproape fabulos. Născut şi crescut în mijlocul cailor (tatăl său, Petre Grigorescu, a fost un cunoscut proprietar de cai de curse-galop), n-a ajuns jocheu, aşa cum şi-a dorit, în schimb a urmat Liceul Militar, pentru ca apoi să devină un inginer petrolist cu o carieră internaţională. Specialist în exploatarea zăcămintelor de petrol, a călătorit şi a lucrat prin toată lumea, pentru a se stabili, în 1982, în Germania. A scris trei cărţi, La Potou, Odinioară la Băneasa (1996) şi cea de faţă, toate de memorialistică şi toate despre anii de glorie ai hipodromului din Băneasa interbelică, demolat de comunişti în 1960: „Cărţile mele nu au fost scrise ca să-mi treacă timpul, nici cu vreo intenţie de întrecere – sînt unice prin tematica abordată – şi în nici un caz cu vreo rîvnă literară. Ele mi-au fost impuse de reala mea suferinţă şi a multora ca mine, dar şi de regretul multora din generaţia actuală care privesc spre vest, fiindcă atunci cînd întorc capul spre casă nu văd nimic“.
Nostalgie şi memorie, aşadar. Dar ce memorie! Omul ştia tot şi îi cunoscuse pe toţi, era o enciclopedie ambulantă. Se vede din fiecare pagină – scrisă cu o pasiune vecină cu obsesia amoroasă, cu un patetism şi o amărăciune constante şi vizibile – că poseda o memorie uluitoare şi, probabil, o bibliotecă pe măsură. Sute de nume de antrenori, proprietari, jochei şi cai umplu cele cîteva sute de pagini despre viaţa, de o bogăţie sportivă şi mondenă astăzi incredibilă, a hipodromului interbelic. Pare că nimic nu mai exista în afara curselor de cai, iar personajele, întîmplările şi atmosfera Bănesei de altădată au farmecul şi puterea de a te absorbi cu totul. Alexandru Grigorescu nu se alinta cînd spunea că nu aspectul literar îl interesa în toată această afacere a rememorării unei lumi din care puţini au mai rămas în viaţă să-şi amintească (cartea e scrisă cu destule stîngăcii), din fericire însă, un oarecare talent de povestitor, genuin şi necizelat, pune stăpînire pe memorie şi, din cînd în cînd, amintirile sale reale încep să semene cu poveştile adevărate.
Unele persoane devin personaje, cîteva replici au forţa de a da viaţă unui dialog cine ştie cît de autentic, iar anumite întîmplări sînt atît de spectaculoase, atît de pline de umor sau de tensiune (susţinute şi de o foarte bună oralitate), încît vezi „filmul“ lor în faţa ochilor. Lumea echitaţiei interbelice povestită de Alexandru Grigorescu e populată cu tot felul de ofiţeri şi generali de armată şi oameni de afaceri care deţineau fabrici şi magazine (Simon Schwartz, de pildă, deţinea Galeries Lafayette) deveniţi proprietari-crescători de cai pursînge, jochei străini naturalizaţi (cîteva zeci), politicieni (Nicolae Iorga, prim-ministru, sau Emil Ottulescu, guvernatorul Băncii Naţionale) şi artişti (actori, cîntăreţi, balerine) pasionaţi de cursele de cai. Unii dintre proprietarii-crescători de cai, precum Alexandru Marghiloman, George Negropontes, Johan Schlesinger, Olga Georgescu şi mulţi alţii (erau cu toţii cca. 130, printre care şi Ecaterina Logadi, fiica lui Caragiale, sau Carol II, care a înfiinţat herghelia de la Scrovişte la îndemnul Reginei Maria) sînt, de fapt, adevărate figuri istorice ale acestui sport şi multe din poveştile cărţii vorbesc despre ei, rivalităţile şi amiciţiile lor delegate cailor din hipodrom. Sînt evocaţi antrenori, Ion Gheorghe, Vladimir Kristoff ş.a., jochei români celebri în epocă: Costică Iorga, Vasile Huţuleag, Ştefan Botescu sau Aristide Cucu, dar, mai ales, armăsari campioni, ale căror nume astăzi nu mai spun mare lucru – Coquin sau Ghiaur, de pildă –, dar care atunci erau adevărate vedete, cu genealogii şi palmares cunoscute de toată lumea. Detaliile fac însă ca această lume veche şi uitată să prindă viaţă.
Se citesc ziare precum Turful Român, se merge la Capşa şi la Jockey-Club, se fac pariuri pentru fiecare din cei aproape 600 de cai de diferite vîrste ce aleargă la cele cîteva zeci de concursuri de galop pe diferite distanţe (premiile valorînd de la cîteva mii la sute de mii de lei), se calculează punctaje şi se urmăresc clasamente, ba chiar are loc şi un blat, primul şi singurul, între jochei. În preajma hipodromului, numit şi „Templul Alergărilor de Cai“, sînt în joc orgolii, dar onoarea e la mare preţ, iar respectul dă măsura oricărei întreceri sau rivalităţi. Pentru că lumea hipodromului e educată şi distinsă (jocheul Csillag Moritz, model de eleganţă, este poreclit Aristocratul; alţii sînt mari amatori de operă), iar Alexandru Grigorescu are ochi pentru fineţuri, inclusiv vestimentare. Vremurile nu sînt deloc uşoare dar, în ciuda războiului şi a bombardamentelor care prind sub dărîmăturile grajdurilor cai campioni, precum Martalocz, cursele la hipodrom continuă ca o necesitate: „Deşi uneori doar cu cîteva sute de spectatori, programul nu a fost întrerupt niciodată. Se întîmpla doar ca uneori vreo reuniune să înceapă cu o mică întîrziere, pentru ca turfiştii alungaţi de bombardamente spre marginea capitalei să poată ajunge la hipodrom“. Dar nu războiul, cît naţionalizarea cailor şi a hipodromurilor instituită de comunişti (pe atunci Ceauşescu era chiar adjunctul ministrului Agriculturii, semnatarul şi executantul actului naţionalizării) este rana nevindecată a lui Alexandru Grigorescu şi dă multe secvenţe emoţionante: „L-am văzut pe Gică Georgescu – cred că prin 1951, cînd a venit special să o vadă pe Conga, frumoasa lui sură, devenită vedetă internaţională prin victoria de răsunet la marele Miting Internaţional de la Budapesta. Şi cum, în acea zi, Violet – fiul lui Martalocz şi Veste-Bună – cîştigase o alergare, fostul lor proprietar, acum cu mult argintiu pe cap, sur ca şi Conga, cu privirea fixă pe linia potoului şi strîngînd din măsele cum făcea mereu, repeta cu glasul stins: Căluţii mei, căluţii mei...“
Am lăsat la final cel mai bun text al cărţii, intitulat „Rarisimă coincidenţă“, o povestire în toată regula, plină de detalii, cu mai multe planuri şi cu lungi dialoguri, despre întîlnirea la hipodrom a Mariei Tănase cu Constantin Tănase într-o după-amiază în care concura pe pistă jocheul Gheorghe Tănase pe calul Tănase. Amuzaţi de coincidenţă, cei doi, cărora li se alăturaseră actorul George Vraca şi dramaturgul Gheorghe Ciprian, pariază şi petrec glumind şi purtînd un savuros dialog în preajma copilului Alexandru Grigorescu care le soarbe cuvintele. Mărturie plină de umor şi nostalgie, povestirea are toate ingredientele acestei minunate cărţi ce recuperează o lume de cu totul alt fel.