„Întrebări pestriţe” despre prezent şi trecut
● Cristian Preda, De ce aţipesc parlamentarii? Şi alte întrebări pestriţe despre politica românească, Humanitas, 2020, 148 de pagini.
Sînt cel puţin două foloase mari pe care cititorul le poate avea parcurgînd volumul De ce ațipesc parlamentarii? publicat recent de politologul și profesorul Cristian Preda. Are ocazia unei recapitulări a istoriei noastre recente, una în care evenimentele politice sînt doar pretexte pentru o jalonare mai clară a anilor scurși după 1990. Iar în al doilea rînd, se poate familiariza cu o grilă practică de interpretare a unui prezent care nu a apărut din neant, ci este de cele mai multe ori efectul direct al unor decizii perfect identificabile de către cei ce au ochi să le vadă.
În acest ultim sens, dau exemplul revoluției din 1989 și a felului în care s-au luat hotărîrile atunci, și anume cu o irepresibilă dorință de delimitare de trecut. De ce credeți că noi alegem președintele prin vot universal, ci nu prin Parlament, cum fac ungurii sau cehii, de exemplu? Cristian Preda arată că am vrut astfel ca președintele să nu mai fie votat de Marea Adunare Națională, precum Nicolae Ceaușescu, ci să fie ales și să răspundă „în fața poporului”. Dar deși ales prin vot universal, nici președintelui nu i-am dat puteri ca într-o republică prezidențială normală, căci nu voiam, zice-se, să riscăm să repetăm ce am pățit cu același Ceaușescu. Tot așa, de ce avem un Senat care se suprapune în atribuţii cu o Cameră a Deputaților? Pentru că am dorit ca noul Parlament să nu semene cu Marea Adunare Națională, ci să reînnoade tradiţia antecomunistă, presupusă a ne reprezenta mai bine. Aceste decizii de recul ne-au marcat pînă azi, iar volumul lui Cristian Preda ne ajută să deslușim amploarea impactului revoluției asupra deceniilor care i-au urmat acesteia.
Cartea e gîndită ca o suită de răspunsuri, de cel mult şapte-opt pagini fiecare, la întrebări punctuale care ne-au venit de multe ori pe buze, dar pe care n-am stat poate să le cercetăm mai îndeaproape, lipsiţi fiind de instrumentarul conceptual necesar; a făcut-o în schimb Cristian Preda, cu umor de multe ori, cu exemple unde era cazul, dar şi cu un minim de trimiteri la sfera politologiei, cît să nu exceadă totuşi posibilitățile unui cititor obişnuit. De pildă: A fost sau n-a fost revoluție? Ce regim avem? E România stat de drept? De ce au apărut atîtea partide? Cine-i de dreapta și cine de stînga? Cît de influentă este presa? Şi, desigur, întrebarea de pe coperta cărţii: De ce ațipesc parlamentarii? – una şugubeaţă în aparenţă, dar cît se poate de serioasă în fond.
Argumentaţia autorului este punctată de definirea unor termeni şi de evocarea unor contexte; ea curge în succesiuni închegate, care conduc lectura în mod firesc de la un paragraf la altul. Ceea ce nu înseamnă că nu e loc de reflecţie. Aş zăbovi asupra a două astfel de momente, conştient fiind că ele se leagă în principal de propriile mele obsesii. Una dintre afirmaţiile intrate în uzul public este cea privind întreruperea de către comunism a tradiției modernizării prin occidentalizare. Mulţi sînt convinşi că, în cazul României – dar nu numai al ei –, comunismul a întrerupt procesul, fie el şi asimptotic, de aliniere la valorile occidentale. După 1989, s-a vorbit de reintegrarea României în Europa, după ocolul istoric reprezentat de perioada comunistă. Cu toate acestea, unii politologi, printre care, de pildă, Philippe Braud, citat și în cursurile de la facultate ale profesorului Cristian Preda, enumeră şi regimurile marxiste printre cele ce considerau statul de tip occidental ca fiind unul de succes. Sigur, orientarea acestuia era greşită, scopurile trebuiau înlocuite, dar, în esenţă – acceptau pînă şi comuniştii –, el reprezenta soluția optimă, modelul suprem de guvernare. De aici ar rezulta supraviețuirea unei minime direcţii de modernizare prin occidentalizare chiar și pe timpul regimurilor marxiste, cum a fost şi cel românesc.
O altă temă de reflecţie poate porni de la o altă butadă, şi anume că iniţial exista un oarecare entuziasm nemimat în legătură cu idealurile comuniste, entuziasm care s-a topit apoi pînă la a dispărea cu totul în ultimul deceniu de comunism est-european. Însă entuziasmul la care ne referim este relativ; se raportează el la liderii comunişti sau la populaţie? Este el cuantificabil? Cum ar putea fi măsurat? Poate fi comparat cu alte manifestări de acelaşi gen? Studii mai recente – de pildă, cele ale profesorului german Lutz Raphael – au scos în evidenţă o diferenţă între înflăcărarea ideologică de la nivelul populaţiei în cazul nazismului şi fascismului, pe de o parte, şi cea asociată comunismului, pe de altă parte. În sensul că, dacă în Germania şi Italia tentativa de convingere s-a făcut treptat şi într-o perioadă mai lungă, în URSS (dar şi în România) ea a fost comprimată şi exercitată cu mai multă violență. Rezultatul a fost că adeziunea angajantă la regim a fost în primul caz mai răspîndită şi mai trainică, în vreme ce în celălalt a fost mai formală şi de circumstanță.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.