Între tată şi fiu
● Immanuel Mifsud, În numele Tatălui (și al Fiului), traducere de Denisa Duran, Editura Polirom, 2015.
Immanuel Mifsud (n. 1967) vine dintr-o literatură, cea malteză, despre care nu știm mai nimic (așa cum cei mai mulți ar putea spune despre a noastră), însă omul pare să se fi descurcat destul de bine de vreme ce, scriind în engleză, în 2002 a primit National Book Award pentru volumul de povestiri Sara Sue Sammut’s Strange Stories. Immanuel Mifsud a început să scrie literatură din adolescență, în special poezie și proză, a făcut teatru, dar a publicat și literatură pentru copii, inclusiv un volum cu cîntece de leagăn. Primul său roman, cel de față, a luat în 2011 Premiul Uniunii Europene pentru Literatură, distincție primită, pentru primele lor romane, și de Răzvan Rădulescu sau de Ioana Pârvulescu.
În numele Tatălui (și al Fiului) nici nu este propriu-zis un roman: începe cu un argument biografic al autorului, continuă ca un poem și apoi ca un eseu narativ pe două voci presărat de referințe literare. În „Cuvîntul înainte“, Immanuel Mifsud povestește cum, înainte de moartea tatălui său, descoperise din întîmplare un scurt jurnal început în 1939 de tatăl său, după ce acesta se înrolase în Regimentul Maltez al Maiestății Sale, dar nu-i acordase prea multă importanță literară. Cum se întîmplă de obicei, după moartea tatălui, scriitorul, devenit între timp el însuși tatăl unui băiat, a redeschis jurnalul de război și s-a trezit „citind alt text, unul care începea să iasă la iveală din acele pagini, un text compus nu doar din amintiri, ci și din reflecții asupra masculinității și experienței de a fi tată“. Immanuel Mifsud apelează la exercițiul lui Roland Barthes, cel care, în Camera luminoasă, scrisese despre mama sa, după moartea acesteia, un alt fel de „discurs îndrăgostit“. Dar Immanuel Mifsud nu scrie un discurs propriu zis, nici un „jurnal de doliu“, tot precum -Barthes, ci se pune în dialog cu tatăl său prin intermediul jurnalului patern devenit un fel de mediu textual: transcrie pasaje, le comentează, deapănă amintiri, relatează episoade, face proiecții, introduce note de subsol la propriu în acest dialog poematic imaginar dintre cei doi bărbați aflați la vîrste relativ apropiate, dar despărțiți de trecerea cîtorva decenii, de experiența unui război și, mai ales, de diferențele a tot ceea ce-i leagă.
Dialogul lui Immanuel Mifsud cu tatăl său mort este, de fapt, o lungă dare de seamă cvasi-sentimentală cu refren din cîntecul de război al lui Lili Marlene, o confesiune („credeam că numai eu plîng, că numai eu fac lucruri pe care n-ar trebui să le fac“) ușurată de absența pe care numai scrisul o poate transforma într-o ștafetă a vorbelor înnodate pe hîrtie în ciuda timpului („voiai să scrii povestea ta, astfel încît, într-o zi, fiul tău să scrie povestea poveștii tale“). Un dialog-confesiune pe care și muzicianul Roger Waters, cel rămas de mic orfan de tatăl mort pe front undeva în Italia, l-a transformat în artă, mai întîi în albumul The Wall înregistrat cu trupa Pink Floyd, apoi în filmul omonim regizat de Alan Parker, film despre pierderile războiului la care tatăl lui Immanuel Mifsud își duce propriul fiu și se lasă văzut plîngînd (vezi și fragmentul de mai jos). Copilul Immanuel Mifsud înregistrează acel moment de slăbiciune al tatălui său care plînge („Eric Fletcher Waters a luptat în același război ca și tine, sub aceeași Coroană, împotriva acelorași demoni“), spre deosebire de Roger Waters, care a deplîns toată viața pierderea prematură a tatălui său. Această punere în abis datorată pînzei pe care este proiectat filmul este o imagine frumoasă a dialogului peste timp și o bună metaforă a intertextualității cărții. La fel ca în cîntecele lui Roger Waters, dar într-un registru mai puțin măreț, Immanuel Mifsud o aduce pe scena rememorării și pe mama, întruchiparea unei Lili Marlene domestice, așa cum își continuă dialogul imaginar cu tatăl său inclusiv pe tema convingerilor lui socialiste (sînt menționate multe nume de figuri politice).
Dimensiunea metatextuală este prezentă permanent: de la Roland Barthes invocat în „Cuvîntul înainte“, trecînd prin cîntece populare, imnuri, piese pop (Sonny și Cher) sau creații culte, precum opera La Traviata, revenind la experiențele personale ale structuraliștilor, Julia Kristeva, Jacques Lacan sau Hélène Cixous, parafraze și versuri citate din Kundera, Arthur Rimbaud ori Sylvia Plath, pînă la Peter Handke invocat în „Cuvîntul după“. Un astfel de eseu, dar mai consistent eseistic și mai puțin poetic, au scris Julian Barnes în Nimicul de temut (Editura Nemira) sau Joan Didion, în Anul gîndirii magice (Editura Pandora-M), tot o scriere despre pierdere și reconsiderarea vieții în absența familiei pierdute prematur.
Polifonic și livresc, deși cumva auster, alternînd perspectivele și registrele stilistice, dialog al reconsiderării și poem al reconcilierii, cu niveluri textuale religioase și trimiteri la cultura populară, acest foarte scurt roman de dimensiunea unei nuvele este o bună recomandare pentru prezența lui Immanuel Mifsud la Iași, invitat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere din Iași (FILIT), în perioada 3-8 octombrie (www.filit-iasi.ro).
***
Immanuel MIFSUD
În numele Tatălui (și al Fiului)
(fragment)
Tocmai în fundul dulapului care-mi adăpostește amintirile se află un film scurt, făcut într-o după-amiază de duminică. La Hal Far sau Ta’Qali. Soare de iarnă. Îmi aduseseși în dar o minge. O minge colorată, cu niște imagini cu rațe sau cu urși sau cu nu mai știu ce. Stăm la vreo trei metri unul de altul. Bate vîntul și din cînd în cînd vine cîte-o rafală mai puternică… Vreo trei metri între noi și vîntul care bate din toate părțile. Îți lași greutatea pe piciorul vătămat și lovești mingea cu celălalt picior, exact cît să se rostogolească pînă la mine. Nu sînt șchiop, ca tine, n-am nevoie să-mi las greutatea pe un singur picior. Așa că trag adînc aer în piept și lovesc mingea cu cea mai puternică lovitură pe care am dat-o în viața mea. Piciorul tău nu poate face față la așa ceva și mingea trece exact pe lîngă tine și se duce mai departe. Era o minge ieftină, ușor de purtat de vînt. Și te văd cum mergi după minge, cît de repede poți, iar vîntul bate tot mai tare și mingea se duce tot mai departe; atît de departe, încît ești doar o pată în depărtare, de nerecunoscut dacă n-ar fi mersul tău legănat. Și apoi te văd din depărtare, întorcîndu-te încet, și încep să tremur pentru că mă simt vinovat, pentru prima oară în viața mea. Și mi-e milă de tine. Mi-e atît de milă de tine încît îmi vine să plîng. Probabil asta e prima amintire pe care o am cu tine. Nu cred că aveam mai mult de patru ani în acea duminică pe care nu pot s-o uit. Uită-te la bietul om, uită-te cît de departe a trebuit să meargă să ia mingea. E numai vina mea, am lovit-o prea tare. Bietul taică-meu joacă fotbal cu mine, cu toate că e șchiop, și eu ce mă apuc să fac? Lovesc mingea de ajunge în partea cealaltă. Bietul taică-meu. Din acea zi, te-am privit mereu cu milă, aceeași milă pe care am resimțit-o pentru tine și în sala de la Cinematograful Upper Savoy, în ziua cînd am împlinit șaisprezece ani.
Și deodată îmi dau seama că totul se reduce la numele Tatălui: primele amintiri cu tine, primele crize de plîns, primele certuri, primele tensiuni. Toate în numele Tatălui. Acest falus mare, viguros, care își înalță capul din adîncimile întunecoase ce mă înconjoară. Sînt atîtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun despre mine, dar n-am făcut-o niciodată. Au fost atîtea dăți în care am vrut să-ți spun cine sînt, dar m-am stăpînit… Cum puteam să lupt cu un soldat care avea trei trese și un piept plin de medalii? Cum puteam să mi folosesc praștia cînd tu trăgeai cu tunul? Eram ca David cu Goliat. Sau ca Avraam și Isaac. Și apoi, într-o bună zi, cerurile s-au deschis asupra mea și am auzit un glas tunător spunîndu-mi că în mine își găsește toată bucuria. Am ridicat ochii și am plîns pentru că, așa cum știi prea bine, dintre toate gesturile Bărbatului, plînsul e cel mai măreț. Tu m-ai învățat asta.