Între Nae Ionescu şi Ion Ianoşi – via Stockholm
N-am să aflu niciodată ce-i va fi motivat Monicăi Lovinescu acea convingere pe care mi-a mărturisit-o franc (nu doar mie, fireşte) în toamna lui 1990, cum că „din păcate vor mai trece vreo douăzeci de ani pînă cînd Stînga va accepta nu echivalenţa, dar măcar justeţea comparaţiei dintre nazism şi bolşevism“. Pe atunci nu-i citisem pe Ernst Nolte şi Vasili Grossman, pe Furet, Besançon, Courtois, dar eram de mult cîştigat de directeţea lui Petre Ţuţea („dragă, noi eram dintr-o tulpină. Doar că unii au pariat pe verde, iar ceilalţi pe roşu. Au învins ei, ne-au prăjit ei. Învingeam noi, i-am fi prăjit noi!“), ca şi de ideea lui Alexandru George privind gemelaritatea („fraţi de sînge“) celor două totalitarisme care au brăzdat chipul veacului al XX-lea.
Fapt este că, la fel ca peste profeţia brucaniană, iată că şi peste amărăciunea Monicăi Lovinescu au trecut cele două decenii, astfel încît acum, în faţa unor apariţii editoriale aşa de surprinzătoare – cum este cartea Anei Maria Narti, Fiare, îngeri şi martiri (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu“), paradoxala evoluţie a unui destin ruso-aromân de la frenezia cîntecelor (şi-a „sfintei morţi“) legionare, care-i populau fantasmele puberale, la efervescenţa troţkistă a stalinismului dejist – nu te mai şochează. Asta mai ales după ce vei fi înţeles pînă la ultimele-i consecinţe acea formulă de „căzut la partid“ a lui Belu Silber (omul care, după 16 ani de puşcărie comunistă, semnează senin cererea de reprimire în PCR!) şi după ce vei fi acceptat că între asasinarea lui Mihail Stelescu, a lui Pătrăşcanu şi a lui Foriş nu este nici o deosebire.
O zestre genetică spectaculoasă. Ana Maria Narti este, pe linie maternă, fiică de ruşi albi, ofiţeri în armata ţaristă („bunicul vedea evreii ca pe străini primejdioşi şi, în acelaşi timp, cai de bătaie“), cu un unchi trimis în lagăr la Karaganda, iar pe linie paternă provine din „machedonii“ aprigi, un grup „cu adîncă loialitate faţă de sine însuşi“, pentru care mîndria, insularizarea, onoarea, alterofobia şi necruţarea se citeau ca litera de Evanghelie.
Cu un tată atras cîndva de călugărie şi magnetizat o vreme de legionarism (din fericire, iute moderat de soţie), cu un văr adînc înrolat în Rebeliune, cu un prieten gardist, dar care-şi ascunde şi salvează fratele – comunist ilegalist – şi o mamă prietenă cu Sonia Belimace, mama celebrului „Nicador“ (Doru fiind descris aici ca un „tînăr gingaş şi plin de viaţă“), e limpede că fetiţa de şase, şapte ani „se lăsa stăpînită de o fascinaţie întunecată ascultînd cîntecele legionarilor, pline de eroi şi fapte măreţe“.
Numai că-n 1954 aceeaşi fetiţă intră la IATC, iar studenţia coincide cu marxizarea. Fascinată de cursurile lui Ion Ianoşi („vorbea despre lupta de clasă şi contradicţii“ şi „descria incapacitatea burgheziei de a crea“), de „şcoala sovietică de film“, de Eisenstein, Mark Donskoi, Grigori Ciuhrai, Ostrovski-Korceaghin et comp., adusă la revista Teatrul de marele manipulator care a fost Valentin Silvestru şi aşezată-n tribunele Contemporanului de George Ivaşcu, Ana Maria Narti se transformă radical între 1958 şi 1968. Pînă la intrarea tancurilor sovietice în Praga, cînd avea să-nceapă dezvrăjirea, ea avea să devină un nume sonor în publicistica noastră culturală, convinsă fiind că „marea revoluţie mondială e-n devenire. Fiinţa mea a fost cucerită milimetru cu milimetru de convingeri cu totul opuse la tot ceea ce lumea din jur, familia şi experienţele individuale demonstrau. Fascinaţia ideologică a pus stăpînire pe gîndirea şi sentimentele mele fără ca eu să pricep forţele pe cale să mă subjuge“. Cum observă autoarea, exact ce însemnase hipnoza Nae Ionescu pentru tinerii „arhangheli“ interbelici se întîmpla şi în anii ’50, dar de pe celălalt versant : „marxismul îmi dădea putere“.
Culmea e că, în 1970, după o serie de „catastrofe erotice“, odată ce a emigrat în Suedia, fostul cronicar de teatru şi film adus la „Bulandra“ de Liviu Ciulei şi apărător al constelaţiei Pintilie-Mugur-Esrig-Penciulescu-Andrei Şerban dă de un Stockholm „roşu“, hiperbrechtian, frizînd anarhismul francez de azi, unde, în teatre, se cerea eliminarea actorilor burghezi, odată cu angajarea pe scenă a celor din atelierele scenei: „actorii să devină autori, muncitorii din culise să devină producători, iar regizorii să se supună tuturor celorlalţi“.
Marţi 11 mai, cînd am lansat cartea Anei Mariei Narti la Teatrul ACT, împreună cu Florica Ichim şi Adrian Cioroianu, am aflat că autoarea a devenit în 1999 parlamentar suedez din partea liberalilor. Pe cît de recunoscătoare a fost şi le este suedezilor pentru că i-au salvat viaţa, familia şi profesia, pe atît de sincer întristată este de socialismul care le-a invadat mintea şi sufletul. Într-o ţară vestită pentru capacităţile sale tehnice („oţelul suedez“!), s-a ajuns la un deficit acut de studenţi politehnişti, ca să nu mai spun că, recent, Volvo a fost vîndută chinezilor.
Am înţeles că Ana Maria Narti mai are, în suedeză, o carte de evocări privind viaţa în exil. Nu putem decît să-i aşteptăm cu nerăbdare traducerea.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. A publicat recent cărţile Idei cu zimţi şi Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu (Humanitas, 2008 şi 2009).