Întoarcerea poetului risipitor

13 ianuarie 2011   Carte

● Ion Mureşan, cartea Alcool, Editura Charmides, 2010. 

„Evenimentul literar al deceniului încă nu s-a produs, ci abia urmează. Dar e iminent“, scria Al. Cistelecan acum vreo şapte-opt ani într-un text în care anunţa al treilea volum de poezie, acesta, al lui Ion Mureşan, numit de critic „cel mai mare poet al României de azi“ (formulă folosită, sper, de dragul jocului, căci aşa ceva precum „cel mai mare poet“ nu există, arta nefiind o competiţie în care superlativul absolut să se obţină cu o singură formulă, în baza unor criterii perfect obiective etc.). Al. Cistelecan avea însă, din păcate, mare dreptate să vorbească despre Ion Mureşan ca despre un mare poet „necunoscut în afara unui cerc de taină format din literaţi cu oarecare iniţiere“, explicînd această nedreaptă şi, în fond, absurdă situaţie prin puţinătatea cărţilor publicate, „şi alea subţirele, şi la intervale exasperante“: Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1993). Între timp, Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români (2000) l-a considerat insuficient de „esenţial“ pe Ion Mureşan şi l-a ignorat cu totul, iar Nicolae Manolescu reproduce, în Istoria critică (2008), opinia lui Al. Cistelecan mai mult ca pe o curiozitate şi, deşi în recenzia entuziastă a volumului de debut îl comparase cu Mircea Cărtărescu, aici îi dedică doar cîteva fraze, şi acelea meschine.

În prefaţa volumului colectiv Băutorii de absint (2007), Bogdan Creţu vorbeşte despre „Poemul alcoolicilor“ care, deşi n-a apucat să fie publicat în volum, „a făcut deja şcoală“, devenind „un reper“ pentru cîţiva dintre cei mai buni poeţi tineri ai anilor 2000, precum Claudiu Komartin sau Dan Coman, şi citează „Poemul despre elocinţă“ al lui Radu Vancu (din volumul Monstrul fericit, 2009), o replică la poemul lui Ion Mureşan. Situaţia este semnificativă: fără să mai fi fost publicată în volum în ultimii şaptesprezece ani, poezia lui Ion Mureşan a circulat şi a influenţat alte poezii. De aceea, mai important decît comeback-ul poetului (cumva inevitabil) mi se pare felul în care (poezia lui) Ion Mureşan a continuat să existe, de fapt, pe o piaţă neagră a literaturii române, în plină epocă a tehnologiilor comunicării reuşind să supravieţuiască în underground, în folclorul liric, pe cale orală prin lecturi, festivaluri şi poeţi-discipoli. Beneficiile de imagine publică, instituţională fiind compromise (lipsa prezenţei curiculare denotă o cotă critică modestă), Ion Mureşan a dobîndit însă un prestigiu de castă cumva legendar; a devenit, de fapt, un poet cult încă din timpul vieţii. Ca să închei rotund această punere în context, ceea ce lui Al. Cistelecan îi putea părea, în urmă cu aproape un deceniu, ca o lipsă a oricărei „strategii de management a propriei glorii“, mie mi se pare astăzi un mod involuntar unic de a contura o operă şi un destin poetice.

Dacă colegii lui de generaţie optzecistă au coborît poezia în stradă, Ion Mureşan a dus fantasticul şi metafizica la cîrciumă. Căci cîrciuma este toposul prin excelenţă al poeziei sale; totul se petrece aici: şi viaţa, şi moartea; şi ratarea, şi mîntuirea. Deopotrivă refugiu din realitate şi loc de trecere sau de (re)producere a graţiei divine, cîrciuma este un loc al faptului derizoriu, dar şi al unor mici-mari gesturi epifanice, un limb privilegiat, spaţiu al distorsiunii realităţii, dar şi al revelaţiei unei lumi de dincolo sau de dincoace cu care comunică permanent („între vii şi morţi e un du-te vino, neîntrerupt, de aceleaşi vorbe“) prin scene mundane, regresii în istoria personală, viziuni şi deliruri metafizice, reverii, confesiuni, perplexităţi, dorinţe. Aici alcoolicii se înalţă şi întrezăresc Paradisul şi tot aici decad în bolgiile interioare, cîrciuma fiind, în acelaşi timp, un black (alco)hole personal şi un portal divin colectiv ce privilegiază extazul şi supliciul, întunecările şi iluminările. Cei slabi, umili şi păcătoşi îşi reclamă Împărăţia promisă şi dreptul la adevăr, căci pe scena cîrciumii un teatru mai mult decît iniţiatic, un teatru religios joacă (sau repetă) tot felul de personaje simple şi/sau decăzute pentru care ratarea şi mîntuirea, compasiunea şi violenţa, regretul şi bunătatea, trădarea şi graţia sînt spectrele aceleiaşi existenţe. Ca şi cum aburii alcoolului ar facilita, mai mult decît fumul tămîii, o transă mistică cotidiană (parafrazîndu-i ultra-citatul vers: alcoolul este judecata realităţii). Scene evanghelice, inclusiv cele ale Învierii şi Judecăţii de Apoi, au loc în spaţiul deopotrivă damnat şi sacru al cîrciumii pe deasupra căreia trec sau aşteaptă şi-i veghează pe beţivi îngerii (lor) pierduţi, răniţi, decăzuţi, cu fizionomii de alcoolici ei înşişi.

O întreagă tragi-comedie umană în cheie religioasă se înlănţuie, poem cu poem, în această teribilă descindere în profunzimile psihologiei şi naturii umane: „Amantul bătrîn şi tînăra doamnă“ este o istorisire despre dragoste şi devotament; „Sentimentul mării într-o cîrciumă mică“ descrie o scenă de dorinţă prinsă între abjecţie şi puritate; „Paharul“ este o teribilă fabulă a (de)căderii; în „Bătaia“, sentimentul de vinovăţie al beţivului e transpus într-un joc, doar aparent inocent, din copilărie, cu sora sa; „Guleratul“ este însăşi imaginea deşertăciunii şi a damnării; în „La masa de lîngă fereastră“ sau în „Întoarcerea fiului risipitor“ poetul imaginează, cu mare dramatism şi forţă vizionară, universul sub forma unei cîrciumi devenite o arhivă de rezonanţă a morţilor şi viilor, a trecutului şi viitorului, a mundanului şi Divinului („Cu toţii am văzut bule de aer prinse-n pereţii sticlelor de vodcă turnate cu imperfecţiuni. Sînt doar cuvinte care din pricini diverse au rămas captive între două lumi“); iar în „Ci eu singur sub pămînt“, moartea şi religiosul, cele două mari şi grave teme ale poeziei lui Ion Mureşan, construiesc, la propriu şi la figurat, un final apoteotic în care Învierea are parte de-o perspectivă subpămînteană, iar mîntuirea apare ca o teribilă fatalitate.

Aceste mari poeme evocative, dramatice, vizionare sînt însă însoţite şi de poeme scurte, muzicale, scrise în ritm şi rimă, rugăciuni, cîntece şi versuri de dragoste, pline de candoare, ironie şi umor, dovedind versatilitatea lui Ion Mureşan care (poate) scrie în tonalităţi variate şi pe teme aşa-zis mai frivole. Deşi adună doar treizeci şi două de poeme, inevitabil inegale, cartea Alcool dă măsura forţei expresivităţii imaginare (înrudite cu a unui Arghezi sau Cărtărescu) a lui Ion Mureşan, îl aşază printre marii noştri poeţi vizionari şi îl confirmă, cred eu, drept cel mai original poet religios de la noi. 

Mai multe