Întoarcerea hingherului metafizic

● Mihai Măniuţiu, Opiniile unui călător nedemn de încredere, Editura Bybliotek, 2011. 

Debutat cu romanul Un zeu aproape muritor în 1982 şi autor al mai multor volume de povestiri, scriitorul „optzecist“ Mihai Măniuţiu este însă mai puţin cunoscut decît regizorul cu acelaşi nume. Cele două ipostaze artistice sînt însă complementare şi iniţiativa editurii clujene Bybliotek de a-i dedica o serie de autor (unde au mai apărut în ultimii doi ani volumul de aforisme Exorcisme, cartea de poezie În Balkanya eu şi ceilalţi demoni, precum şi reeditarea romanului din 2004 Memoriile hingherului) merită toată atenţia. Am pus între ghilimele „optzecist“ pentru că, deşi a debutat în anii ’80, iar Radu G. Ţeposu îl include în panorama sa „tragică & grotescă“ a deceniului literar nouă, Mihai Măniuţiu rămîne un scriitor atipic pentru ceea ce se crede îndeobşte a fi caracteristic prozei optzeciste. Nici textualismul, nici hiper-realismul nu-i sînt proprii cîtuşi de puţin, proza sa avînd rădăcini în onirismul şaizecist sau, şi mai departe, în suprarealismul interbelic şi în teatrul absurdului. Scria Radu G. Ţeposu: „Universul prozei e populat de fauni şi saltimbanci, de îngeri, magi, cerşetori, coribanţi, călăi, pelerini, zei, profeţi, sibile, poeţi orfici, pitici sacerdoţi, gladiatori, dragoni şi hesperide, alcătuind în totul o mitologie pestriţă, o lume fastuoasă şi niţel monstruoasă, de bîlci şi arlechinadă, dar şi de farsă grotescă. Trasă în imagini eclatante, lumea aceasta miraculoasă pare clădită pe o indeterminare ontologică...“ Rămasă fidelă acestui univers carnavalesc, proza lui Mihai Măniuţiu din al treilea său volum de povestiri a cîştigat în rafinament, a păstrat doar cîteva personaje, pe care le-a cizelat şi dezvoltat, dimensiunea alegorică şi referinţele mitologice sînt vagi, simbolistica încărcîndu-se de un echivoc benefic, iar lirismul întunecat, alternînd expresionismul cu suprarealismul, tinde în unele texte să devină autonom. „Indeterminarea ontologică“ este în continuare una din cheile acestei proze. Limbajul, jocurile şi comportamentul straniilor personaje „evoluează“ într-un univers decăzut, pervertit, întors pe dos şi hibridizat, ale cărui legi funcţionează misterios-mecanic, grotesc-absurd, halucinant-violent, în afara oricărui sens recognoscibil ca atare, ca şi cum totul ar fi repetiţia haotică şi macabră din anticamera-celulă a unui circ trashscendental. Povestirile, cu personajele, dialogurile şi atmosfera lor sînt, mai degrabă, scenarii şi situaţii decupate din acelaşi spectacol coşmaresc-oniric al unei deambulări post-existenţiale.

Proza titulară are în centrul ei cuplul antinomic al unui ghid blazat şi al unui profesor străin, arogant-excentric, „cu diplomă în ştiinţele oculte şi etnopsihologie“, călătorind printr-o „ţărişoară“ fostă comunistă grotescă şi construind, într-un limbaj aforistic preţios, tot felul de teorii ale eşecului şi imposibilităţii identităţii naţionale, ale limitei etnice, ale catastrofei şi damnării istorice ca destin. „Opiniile unui călător...“ este, de fapt, o farsă etno-psihologică, o satiră pe tema imposibilei „schimbări la faţă“ a unei naţiuni mici care nu-şi poate breveta decît sistemul de eşec, tortură şi autodistrugere – un fel de Swift & Kafka meets Cioran. „Fuga cu Henri“ este o succesiune de douăsprezece secvenţe de absurd endorfinic (simbolizînd deopotrivă căutarea şi evadarea din transcendenţă), construit cumva în oglinda lirismului hipnagogic al lui Michaux, căruia Măniuţiu îi aduce aici un omagiu explicit. „Tuşa Aglaia“, una dintre cele mai elaborate şi reuşite povestiri din carte, este o fantezie grotescă à la Boris Vian pe tema realităţii ca haos, a teatrului ca iluzie a nimicului, a lumii ca teatru metafizic dezafectat. Un taximetrist albinos o conduce pe actriţa Aglaia, împreună cu nepotul ei, afară din oraşul militarizat, în timpul unei invazii de lăcuste, în birtul unui ţigan yoghin, pentru o beţie nocturnă alături de o cîrtiţă sexuală „expertă în întuneric“ şi în „dexterităţi subterane“ (asta fiind doar jumătate din noaptea iniţiatică) – totul nefiind altceva decît ritualul purificării în vederea premierei unui spectacol coşmaresc mai pur. Povestirea „Avva Noah“ este pilda căutării fatale a Marelui Mort; iar „Vama din Elgström“ este schiţa kafkiană a unui control vamal ce glisează înspre interogatoriul unei morţi trecute.

„Întoarcerea din exil şi alte povestiri trans-transcendentale“ este un ciclu de şase texte onirice care îl au în prim-plan pe Hingherul metafizic şi paranormal, personajul de cursă lungă al lui Mihai Măniuţiu, iar ca decor – Balkanya, spaţiul situat la mijloc de Grotesc şi Absurd. Cu această ocazie, apar şi alte figuri funambuleşti: Gemenii Stan şi Bran, Gina Lollobrigida, savantul Bóbó, coreeanul Kim, Trapezistul, pictoriţa Piticul, un crocodil, Gheara...

Povestirile abundă în termeni meniţi să străpungă zidul ontologic al acestei suprarealităţi: himerismetism, depurare onirică, însomnare, extramundare, trans-transcendenţă. În povestirea „Întoarcerea din exil“, Hingherul „de umbre şi de himere“ inventează, modificînd o motocicletă cu ataş, un depurator de vise mobil, menit să asigure regresia pînă la visul originar (asemănat insulei Creatorului – aceasta fiind adevărata întoarcere din exil) ca în scenariul unui Inception psiho-metafizic regizat de Terry Gilliam: „Ăsta-i un vis şi fiecare visează visele celorlalţi, care sînt identice cu ale lui. Dar sîntem autonomi. E o multiplicare de patru cu patru, dacă nu şi mai mult. O să trebuiască să ne trezim de cel puţin şaişpe ori, succesiv, ca să avem cea mai mică şansă să ne trezim“. Dacă în povestirea „În carantină“ se pune la cale experimentul unei autohipnoze pentru dezlegarea „misterului lipsei de sens“, în „Parfumul“, Hingherul nu mai depurează visele, ci le vînează pe cele rele cu ajutorul unui dispozitiv (amintind de cel din „Colonia penitenciară“) menit să capteze şi să distrugă coşmarurile: „Cu răbdare de bătrîn chinez, înfigea ace şi piuneze şi cuie, unele cu vîrful în sus, altele cu vîrful în jos, sute de afurisite de ace şi piuneze şi cuie, în compoziţii savante sau, mai degrabă, lipsite de orice sens, în jurul patului, pe covor, schiţînd reţele de linii frînte, aglomerări de puncte, ori mici vîrtejuri curbe, şi alcătuind parcă din arabescuri de nichel, de oţel şi de rugină, un fel de hartă în miniatură – o cale lactee cu tot atîta înţeles cît Calea Lactee“. Scena de „hinghereală“ onirică este poezie pură. Atrase cu ajutorul luminii unei lumînări, coşmarurile intră, rînd pe rînd, în capcana expertului în „volatil şi subtil“: „Pe suprafaţa plasei de păianjen, alburie, se răsfrîng, filigranate, razele anemice ale flăcării de lumînare; sau, mai degrabă, sub plasă, pe covor, printre sutele de cuie, de bolţuri, de piroane, fojgăie fosforescente, minuscule luminiţe tremurătoare, ca nişte licurici de jar. Pălesc, dispar, ici-colo par să mai pîlpîie un pic...“ Dar aceasta nu este singura scenă memorabilă vizual. În povestirea „Mama Luz“, care este un episod de absurd gore, de suprarealism horror, poate cel mai violent şi totodată liric text din volum, o femeie bandajată execută în delir piruete pe un covor de sticlă pisată care o transformă într-o „mumie descusută“ sîngerînd şi desfăcîndu-se în franjuri. În „Anul şobolanului“, povestea evadării într-un paradis în negativ, un empireu cu fîşii paralele de beznă deosebite unele de altele şi infinite portaluri de întuneric, un personaj bîjbîie prin înţepăturile de ţînţari ca şi cum ar „înainta prin straturi de aer uşor acid“. 

Alternînd onirismul cu suprarealismul şi absurdul cu grotescul, literatura lui Mihai Măniuţiu se încadrează undeva pe filiera teatrului ionescian şi a lirismului naumian, în acea zonă a aproximării inexprimabilului, unde totul este deopotrivă morbid şi feeric, impur, obscur şi ezoteric. Nu găsesc nici un motiv pentru care scriitorul să rămînă în umbra regizorului.