Interviul: manej, dresură, zăhărel

Niciodată nu am înţeles ce are lumea bună împotriva interviului. Că e frivol, că stimulează nemăsura, colportajul, exhibiţionismul, că vizează scopuri mercantile etc. Dar nu văd de ce să cultivi aşteptări doctorale de la ceva deliberat neacademic, cu accent pe spectaculos, pe cromatică şi mai puţin pe textură. Asta ca să nu mai spun că, atunci cînd e făcut profesionist, mai ales cînd gazetarul are serioase afinităţi cu universul intervievatului, o pagină de ziar poate căpăta anvergură eseistică, substanţă morală, savoare estetică şi chiar importanţă socială de tom savant. La fel ca foiletonul. În plus, interviul oferă o vizibilitate, o percutanţă cît se poate de benefică ideilor. Tot ceea ce, într-un studiu doct, riscă să rămînă amorf sau ambiguu, necitit şi, deci, ignorat capătă dintr-odată – prin jocul de replici al interviului – pregnanţă, culoare, megnetism. Hruba devine scenă în aer liber, hlamida intimidantă cedează în faţa négligé-ului apetisant, locvacitatea spulberă plictisul, nedigerabilul se umple de arome delicioase. 

Oare s-o fi scris vreo teză de doctorat despre interviu în literatura română? Antologiile excepţionale, în roman şi teatru, pe care le avem graţie eforturilor a doi cercetători clujeni niciodată lăudaţi îndeajuns – Mariana Vartic şi Aurel Sasu – merită din plin să stimuleze o cercetare cronologică, tipologică şi comparatistă, mă rog: o sinteză pe măsură. De la gazetarul I.L. Caragiale în vizită la Hasdeu, pînă la Arghezi, Ion Biberi, I. Valerian... şi pînă la specia interviului funambulesc gen Eugen Istodor e limpede că materialul e nu doar captivant în sine, ca spectacol şi studiu de epocă, dar plin de surprize chiar din unghiul istoriei ideilor. 

La noi, în ultimii ani, în afara celor două masive volume de interviuri în care George Arion aproape că deghiza o istorie a literaturii române contemporane, cred că doar Ana Blandiana şi-a reunit în carte cele mai importante interviuri acordate de-a lungul anilor. (Atenţie, nu vorbesc de volumele dialogal-confesive, gen Preda, Paler, Mălăncioiu, Breban, Petru Dumitriu, Eugen Simion ş.a., unde stăm puţin mai bine.) Zilele trecute am auzit că şi Ion Pop lucrează la aşa ceva, iar la Humanitas ştiu că există încă de prin 2010 fericita idee de a însuma interviurile lui Andrei Pleşu, savuroase deopotrivă prin miez, coajă şi condimente. 

Un suculent exemplu de ce va să zică teatrul interviului – cu simple plăceri colocviale, dar şi cu idei de calibru greu – este cartea Ioanei Revnic, Dresură de lei. Titlu cam prezumţios, e-adevărat, cîtă vreme te-ndeamnă să-i vezi rotindu-se cuminţiţi în arenă, pe sub biciul autoarei întrebărilor, cînd pe Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Alex Ştefănescu şi Emil Brumaru, cînd pe Buzura, Breban, Bălăiţă, MHS, dar şi pe Ioana Pârvulescu, Emil Hurezeanu, Petru Popescu ş.a. Majoritatea dialogurilor au apărut iniţial în Familia, România literară şi Ziarul de Duminică – după cum ne informează Vitalie Ciobanu în prefaţă. 

Cuceritor, copleşitor este capitolul George Bălăiţă. Literatură de cea mai pură speţă. Cum, în adolescenţă, se visa Peciorin, cît îi datorează, ca vector editorial, lui Mircea Sântimbreanu şi cît îl dezgustă viciile societăţii postdecembriste – asta hai să spunem că interesează numai istoria literară. Însă drumul în Vietnam şi în special paginile budapestane sînt proze de antologie. Dacă aflăm că Ana Blandiana a tipărit 36 de volume în 24 de limbi şi are cinci premii internaţionale, Alex Ştefănescu susţine că „nu întîmplător nu avem scriitori care să zguduie conştiinţa umanităţii. Nu avem un Soljeniţîn, un Kundera, un Cinghiz Aitmatov“, fiindcă scriitorul nostru, de la debut pînă la intrarea-n posteritate, nu are sfînta răbdare a Construcţiei. „Avem un epicureism structural, suferim de o lipsă de rezistenţă morală care ne face să cedăm repede în faţa dificultăţilor.“ Pledoarie consonantă nu doar cu binecunoscutele vituperări egocentrice de tip Breban, dar şi cu relativ recentul lamento douămiist al lui Paul Cernat. 

Ca şi cu ataşantele arome conservatoare ce plutesc printre consideraţiile lui Nicolae Manolescu. „Marile mize“ – cele nicăieri găsite de Paul Cernat în literatura congenerilor săi – erau provocări extraordinare pentru romancierii anilor ’70-’80, în vreme ce acum „scriitorii nu mai au anvergura temelor. 

Romanul despre perioada de tranziţie are ca singure personaje interesante prostituatele care pleacă în străinătate şi mafioţii sau interlopii care devin peşti. Desigur, acestea sînt realităţi actuale, dar, după părerea mea, sînt doar de suprafaţă, altele sînt problemele care ar merita să fie povestite“. Cartea e plină de observaţii cu tîlc (MHS: „O iubesc pe Virginia Woolf“. De ce? „Pentru că s-a sinucis“), crud-adevărate (Bălăiţă: „Scrisul pentru sertar este de cele mai multe ori o întristătoare onanie“), înduioşătoare (Breban: „Eu cred că sînt un bun scriitor, un scriitor inconfundabil“), picante (Emil Hurezeanu către Otto von Habsburg în 1988: „Sînt un fost viitor supus al fostei viitoare maiestăţi imperiale care sînteţi dumneavoastră“) ş.a.m.d. 

Dar şi revoltătoare. Sigur, în orice dialog, prins în flăcările demonstraţiei, fiecare interlocutor riscă afirmaţii hazardate, generalizări pripite, enormităţi, reducţionisme scandaloase. Ele se atenuează, se nuanţează ori se elimină la corectură. Alteori, chiar ele fac farmecul discuţiei. De pildă, nu văd de ce ar supăra pe cineva o afirmaţie precum: „Mie nu-mi place Caragiale, ci Eminescu, Blaga, Bacovia“ (Nicolae Breban). Oricine are dreptul să susţină exact inversul. Dar înţeleg mai puţin de ce Breban consideră că, din cele „trei genii pe care Nordul României le-a trimis spre Sud“ – Eminescu, Maiorescu, Blaga – „numai primul a fost reţinut“. Dimpotrivă, nu puţini sînt cei care, în furia tradiţionalei noastre maniheite, îl contrapun pe Blaga lui Arghezi. Cît despre Maiorescu, el a fecundat vreo patru generaţii ale criticii literare. 

Însă Nicolae Breban devine de-a dreptul revoltător cînd susţine că „toţi hăhăie pe Caragiale, cu schiţele lui penibile, ce amuză doar prin acele automatisme verbale mici...“! După care adaugă concesiv: „Nu în dramaturgie e mare Caragiale, ci, aşa cum zicea G. Călinescu, în nuvele“. Mă rog, cînd spun „revoltător“, mă gîndesc mai mult la un stimul umoral, o bună provocare. Fapt e că Ioana Revnic face interviuri literare temeinice. Îşi cunoaşte bio (şi mono) grafic interlocutorii, îi plasează corect în context, îi respectă fiecăruia opţiunile, nu le contestă verdictele, dar simte cînd se impune cîte-o surdină. Nu flatează dizgraţios, nu contrazice inabil şi nu urmăreşte niciodată să se autopropună personaj principal, adică să-şi „încalece interlocutorul“, aşa cum, de pe la Păunescu încoace, se tot întîmplă în peisajul genului. Profesor de română, din 2001, în învăţămîntul preuniversitar, Ioana Revnic are 33 de ani, s-a născut în judeţul Sălaj, iar în 2009 a devenit doctor în filologie la Universitatea din Oradea cu o teză despre Ştefan Bănulescu, coordonatorul lucrării fiind Ion Simuţ. Ceea ce, dintr-odată, înseamnă seriozitate istorico-literară.  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Şi aşa mai departe? Viaţă literară IV: august 2008 – mai 2010, Humanitas, 2011.