Integrala prozei scurte

● Truman Capote, Integrala prozei scurte, traducere din limba engleză de Constantin Popescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.

Care va să zică, nu sînt „vreo 15“ proze scurte, cum îi ieşiseră la socoteală enciclopedicei coane Wiki, ci fix 20. Atîtea a scris Truman Capote de-a lungul vieţii lui de omniprozator, adică de romancier-nuvelist-memorialist-publicist-scenarist-dramaturg. O singură povestire datează din anii ’70 şi tot una singură – ultima! – din anii ’80. Restul, „grosul“ acestei literaturi cu talie de viespe şi nuri abundenţi, e produs în anii cei mai rodnici ai autorului, ’40-’60, cînd îi apar şi romanele.

Unele proze îţi amintesc de Salinger sau de Steinbeck, altele de Twain, dar, la o adică, nici Palahniuk nu-i străin de nervul lui Capote. Povestirea „Miriam“, de exemplu, poate fi citită ca un Fight Club de ani ’40, plasat – mai felin, mai viclean – în zona psihicului feminin şi a confruntărilor pervers-manierate.

Capote are o atracţie insaţiabilă pentru ciudăţeniile oamenilor, iar din ele poate scoate şi poezie, şi insolit, şi mister, şi un joc fermecător al înţelegerii. De asemenea, are o predilecţie pentru personajele copii sau adolescenţi, pentru fauna circurilor ambulante, pentru prezicători şi vrăjitori. Bizarul poate fi găsit însă oriunde, chiar şi într-un compartiment de tren, mai ales cînd trenul trece drept locul unde „poţi să spui sincer tot ce gîndeşti“.

Straniul e în firea lucrurilor şi a oamenilor – cam asta spun prozele lui Capote. Şi o spun întotdeauna interesant, cu o ironie caldă sau înţeleaptă, cu un simţ fascinant al detaliului. A nu se rata povestirile „Chitara cu diamante“ (1950) şi „Mojave“ (1975), şi nici personajul doamnei Sook, bătrîna copilăroasă apărută în cele trei texte care aduc vorba de Crăciun sau de Ziua Recunoştinţei. Adorabilă figură!