Infernul fără călăuză

● Nicole Krauss, Pădurea întunecată, traducere de Luana Schidu, Editura Humanitas, 2018. 

Oricît de complexă ar fi construcția narativă a lui Nicole Krauss în acest roman a cărui scriere i-a luat cam șapte ani, oricît de multe motive, subteme, simboluri ar fi presărat în această selva oscura, ea poate fi totuși rezumată, fără a o barbariza, tocmai pentru că această rezumare deschide o imensă plajă de noi și noi interpretări: este cartea unei scriitoare care, ajunsă nell mezzo del camin, încearcă să distingă un sens al vieții trăite pînă atunci și să se convingă singură că ceea ce urmează merită efortul (și dacă efortul acela nu presupune cumva o schimbare radicală, o ruptură). E, din acest motiv, o carte apăsătoare, „neplăcută“, adică literatură adevărată, iar a spune acest lucru despre un roman în 2018 devine din ce în ce mai greu.

Două sînt firele narative principale care alternează în Pădurea întunecată: primul, scris la persoana a treia, îl are în centrul său pe Jules Epstein, personaj copleșitor, irascibil, un titan situat dincolo de bine și de rău, din familia unor Humboldt, Herzog sau Kepesh. Milionarul Epstein, trecut bine de vîrsta de 60 de ani, dispare fără urmă în Israel, iar jumătatea sa de roman încearcă o reconstituire à la Roth a ultimilor săi pași, telescopînd adesea în trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat pentru a-i schița viața. Celălalt roman, scris la persoana întîi, a fost aruncată de recenzenți în curtea autoficțiunii, pentru că naratoarea este Nicole, o scriitoare americană de 39 de ani a cărei viață a ajuns într-un impas, de fapt în fața unui punct de cotitură care ar afecta toate planurile acestei vieți. A scris cu ceva ani în urmă un roman de succes, dar nu reușește să înceapă (de fapt, să continue) nimic nou, iar căsnicia ei, în ciuda (sau din cauza) unei aparente fericiri matrimoniale de-a dreptul clișeistice, nu prea mai merge. De fapt, o neliniște ale cărei surse rămîn necunoscute o face pe scriitoarea încă tînără să nu mai găsească plăcerea nici în viața de familie, nici în propriul scris. Bineînțeles că mătușile literare, cum le numea Gombrowicz, au jubilat, căutînd cît mai multe indicii în această jumătate autoficțională pentru divorțul foarte mediatizat dintre autoare și Jonathan Safran Foer.

În fine, ambele personaje ale cărții sînt profund legate de Israel, de iudaism și atrase ca de un magnet de un anumit hotel din Tel Aviv, Hiltonul aflat pe malul mării. Epstein, evreu newyorkez cu un apetit deosebit pentru ceartă, un tip conflictual care a cam reușit tot ce și-a propus în viață, capătă în luna dinaintea dispariției sale un comportament care îngrijorează pe toată lumea, în special pe avocatul său: își înstrăinează toate bunurile de valoare, strînse în zeci de ani, face donații uriașe în bani și, în final, dispare după ce își împlinește o ultimă și aparent inexplicabilă dorință, aceea de a planta o pădure întreagă în Israel, în amintirea părinților săi. Acesta ar fi „romanul“, fața A a cărții, unde Krauss pare să spună „luați, nu asta ați așteptat șapte ani?“ După care vine autoficțiunea, care nu explică, ci adîncește întrebările ficțiunii: la fel de înrudită și aici cu Bellow și Roth, scriitoarea Nicole Krauss o construiește pe scriitoarea Nicole pentru a o deconstrui apoi, membru cu membru, într-o acțiune literară de o rară cruzime. N-am să povestesc aici ce anume se întîmplă, însă garantez pentru surpriză. Să zicem doar că ar avea o foarte puternică legătură cu un scriitor evreu din Praga hotărît să-și ardă manuscrisele, căruia însă soarta literară i-a jucat o festă.

Romane despre scrierea romanelor s-au mai făcut și nu e un lucru ușor să vii pe urmele unor scriitori cum sînt cei pe care i-am numit mai sus în text, să intri în pădurea întunecată a căutării unui sens în actul creației ca punere în abis a vieții. Însă Nicole Krauss a reușit de minune să dea naștere unor voci atît de stranii, unei atmosfere ireale, unor scene atît de crude și să se retragă practic din propria viață pentru a lăsa în urma ei doar text, încît pot spune fără îndoială că ce a vrut i-a reușit cu prisosință. Un roman foarte inteligent, excelent scris și cu o greutate pe care i-o dă melancolia autentică pe care nici un artist n-o poate mima. Foarte bună și traducerea Luanei Schidu, ca de obicei. 

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Copilăria lui Kaspar Hauser, Polirom, 2017.