Încrederea în poezie
● Mircea Cărtărescu, Levantul, ediția a VI-a, note, comentarii, glosar și postfață de Cosmin Ciotloș, Editura Humanitas, 2016.
În legătură cu Levantul lui Mircea Cărtărescu, o parte a criticii literare românești nu a făcut altceva decît să producă și să perpetueze o serie de clișee de interpretare ce au îngustat perspectiva asupra acestei scrieri care necesită, cu siguranță, o discuție mai aprofundată. S-a spus, de pildă, că Levantul prezintă doar tangențial legături cu restul operei scriitorului. Fals. La o lectură aplicată se pot distinge foarte bine acele nuclee de forță prezente în majoritatea scrierilor sale. Nu mai vorbesc de acea frază pusă în circulație de Nicolae Manolescu, ce sună, în varianta ei reciclată din Istoria critică…, astfel: „Levantul este istoria însăși a poeziei românești. O istorie foarte precisă, deși în registru comic“. Este adevărat că în această epopee postmodernă se pot distinge ușor vocile unor poeți precum Bolintineanu, Alecsandri, Petrarca, C. Conachi, Eminescu, Șerban Foarță, Alexandru Mușina, Leonid Dimov, Anton Pann, Gellu Naum, Ion Barbu, Matei I. Caragiale, I.L. Caragiale și, firește, Ion Budai-Deleanu, dar fără o examinare a acestui amplu univers intertextual, afirmația lui Manolescu nu are acoperire. În Dicționarul General al Literaturii Române, Dan C. Mihăilescu numește această scriere o centrifugă sau un athanor, unde poeții amintiți mai sus își joacă propriile roluri în marea „gîlceavă“ a literelor române. În cazul Levantului avem de-a face cu mult mai mult. Spectacolul lingvistic, pe care acești poeți reuniți sub o singură pană îl oferă cititorilor, este de-a dreptul fermecător prin puterea de seducție pe care o are fiecare voce în parte. Se duce o luptă veselă și angajată, în urma căreia nu rămîne cîștigătoare decît „poeticeasca rostire“ ce adoptă forme dintre cele mai neașteptate. Cărtărescu nu selectează unele elemente lexicale ieșite din uz doar pentru ca, ulterior, să le reintroducă în circuit.
Nu cred că mă înșel cînd spun că abia ediția întocmită de Cosmin Ciotloș face posibilă o înțelegere mai aproape de adevăr a acestei opere complexe și incitante din punct de vedere hermeneutic. Autorul ediției face un inventar amplu al aluziilor și trimiterilor inserate de Mircea Cărtărescu în textul său pentru a-l compatibiliza cu mai multe tipuri de lectură. Levantul poate fi înțeles ca un depozitar neîncremenit al memoriei limbii române literare (în diferitele ei faze de dezvoltare), pe care autorul îl accesează cu inteligență pentru a reuși să-și ducă la bun sfîrșit propria țesătură. Scriitorul are grijă ca unele convenții la care ar putea recurge pentru a crea impresia de simultaneitate dintre prezentul scrierii și prezentul evocării să nu fie chiar la vedere: „Somn, umbrește cu lumina-ți epopeea mea hindusă, / Umflă-i tu firava pînză cu suflarea nevăzută / A Visării, Fantasiei, fă ca lîncedul seraf / Să nu și tîrîie aripa prin gunoaie și prin praf / Ci prin praful galaxiei să străvadă-n viitor. / Mașiniști, la manivelă! Derulați un alt decor!“
Dimensiunea epică a poemului se construiește în jurul personajului Manoil, tînăr poet și patriot, în cugetul căruia se deșteptase conștiința libertății naționale. Acesta participă la o mișcare cu un pronunțat caracter subversiv, în jurul căreia iau naștere tot felul de întîmplări și de peripeții care mai de care mai comice. Mircea Cărtărescu nu se dezice de fantastic nici în această carte. Cu referire strict la Levantul, nu putem să nu observăm cum anume reușește scriitorul să-și valideze propria viziune fantastică, făcînd apel la tot felul de mijloace asociate, de regulă, observațiilor de natură realist-clasică. În Levantul există numeroase tipuri umane, deși transformate, adaptate la cerințele lumii ce se dorește reactualizată. Din toate „istoriile“ plămădite de scriitor cu măiestrie și talent lingvistic nu poate lipsi picarescul. Lectura cărții de față necesită un bagaj uriaș de cunoștințe și nu doar din domeniul literaturii. Aluziile sînt fine, dar nu imposibil de descifrat. Dorința de întemeiere a unei lumi – fie ea și din cuvinte – comportă unele reguli: „Heisenberg grăia cu minte că nu-i chip a cerceta / Fenomenuri subatomici fără a le-nfluența. / La el eu, de vreu o lume vie să o ticluiesc / Nice voie am vreodată nici s-ating, nici să privesc“.
Dincolo de anecdotică, Levantul este o meditație foarte serioasă asupra încrederii în poezie și în finalitatea ei dincolo de sine. Un fragment montat într-un chenar – care pare să marcheze inserția ex abrupto – ia cititorul prin surprindere, îl smulge din acel Babel al vocilor dificil de identificat și îl aduce în intimitatea autorului: „Eu, Mircea Cărtărescu, am scris L E V A N T U L într-un moment greu al vieții mele, la vîrsta de treizeci și unu de ani, cînd, nemaicrezînd în poezie (toată viața mea de pînă atunci) și în realitatea lumii și în destinul meu în această lume, m-am hotărît să îmi ocup timpul clocind o iluzie“. Acestui fragment îi răspunde un altul, intitulat „Auctorele“, ce face parte dintr-o variantă a celui de-al unsprezecelea cînt. Mircea Cărtărescu știe să facă diferența dintre o strategie cu impact imediat, dar supusă riscului perisabilității, și o alta care să-și mențină capacitatea de a intriga/interoga și la o relectură. Atunci cînd scria cartea de față, autorul era conștient deja de ceea ce va rămîne în conștiința generală a esteticii ca parte durabilă a postmodernismului. Așa s-ar putea explica unele trimiteri ironice, autoironice, chiar jucăușe la acea parte epidermică a postmodernismului: „Dar la capul multor plînsuri, încercări, peripeții / Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii… / Să-i lăsăm deci să suspine, suspina-vor încă lung. / Eu la Manoil, Iaurta și tălhari vreau să ajung“. Astfel de trimiteri sînt foarte dese în carte. Limbajul vechi, istoricizat se dovedește permeabil la tot felul de inovații de natură lingvistică. Ceea ce rezultă e un text proaspăt și viu, capabil să organizeze în sine o lume în care timpul pur și simplu nu există.
Efort considerabil
Ajunsă la a VI-a ediție, cartea a demonstrat să rezistă la mai multe recitiri (distanțate în timp), neexistînd riscul perimării. Fără efortul considerabil al lui Cosmin Ciotloș, fără decodările sale minuțioase din cele aproape o sută de pagini de „însemnări de lectură“, Levantul ar fi continuat să fascineze mai mult prin misterioasele sale încifrări. Dar iată că și deschiderea poate conduce spre emulație semantică. În altă ordine de idei, Mircea Cărtărescu „actualizează“ unele modalități de expresie, ce erau naive și hilare chiar pentru epoca în care au fost scrise. Din acest motiv putem realiza care este una dintre mizele profunde ale volumului de față: aceea că orice neconcordanță (inadecvare, sunet fals, stridență de exprimare, anacronism) se poate sublima în viziune.
Ca să poată fi plămădită, viziunea implică o călătorie, iar aceasta la rîndul ei reclamă existența unui „tovarăș însoțitor“. Dar ca să treacă ușor prin această bolgie lingvistico-imagologico-parodică nu mai e necesară prezența Beatricei sau a lui Vergilius. Naratorul nu are nevoie de nimeni altcineva decît de Mircea Cărtărescu. Cele douăsprezece cînturi reprezintă un răgaz pe care autorul și-l acordă ca să l ajungă din urmă în viziune pe narator. Dramatizarea (urcarea pe scenă a personajelor) de la sfîrșitul cărții poate fi văzută ca o adîncire în labirintul din care, dacă vrei să ieși, trebuie mai întîi să te pierzi. Cititorii pot alege între mai multe variante de final. Dar libertatea lor e doar o iluzie, deoarece aceasta a fost prevăzută în scenariul inițial încă de la începutul celui de-al doilea cînt: „Borges, ce-i mai zic și Înger cu aripe de argint, / Cărui mumă-i fu oglinda iară tata labirint, / Zice d-un poet ce vrut-a să încapă-n ochiu-i mare / Toată sfera, orizontul dîn hotare în hotare“. Este suficient să punem în relație aceste versuri cu cele de la sfîrșitul fără de sfîrșit al cărții ca să înțelegem de ce: „Din biblioteca largă, de pe rafturi încărcate / Manoil, ca într-o doară, carte mult ciudată scoate: / Are fila orbitoare, ca foițe de cleștar, / Pe copertă-n literi d-aur, într-un fabulos chenar / E încondeiat / LEVANTUL / O deschide spre sfîrșit / Și cetește ce urmează cu glas moale și perit: «Din biblioteca largă…»“ Oglindirea lumilor unele într altele e o dovadă că eternitatea există cu adevărat, chiar dacă durează o fracțiune de secundă. Spațiul care umple așa-zisul gol dintre o secundă și eternitate poate fi numit poezie.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.