Incongruenţa umorului
● Terry Eagleton, Umor, traducere de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2019.
Traducerea atît de promptă a cărţii despre umor publicată anul trecut la Yale University Press de Terry Eagleton (n. 1943), unul dintre cei mai titraţi filozofi, critici şi teoreticieni literari britanici contemporani, care a predat ani în şir la universităţi precum Oxford, Cornell, Yale sau Trinity, este un act cu totul lăudabil pe o piaţă ca a noastră, situată la ani-lumină distanţă de ceea ce se publică în acest moment în cîmpul teoriei literare. În ceea ce priveşte genul comicului, lucrările de bază rămîn tot Henry Bergson cu Teoria rîsului, Mihail Bahtin cu monografia François Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi Renaştere, Johan Huizinga cu Homo Ludens şi Jean-Marc Defays cu sinteza Comicul, cărţi traduse în română acum 20-40 de ani. Terry Eagleton îi citează pe aceştia şi pe mulţi alţi filozofi, psihanalişti şi teoreticieni literari (de la Aristotel şi Platon, prin Kant, Hobbes, Schopenhauer şi Darwin, pînă la Freud, Sándor Ferenczi, Alenka Zupancic şi Slavoj Zizek), într-o analiză pe cît de critică, pe atît de accesibilă, a umorului ca gen literar, de la tragicii greci la Shakespeare, Swift, Sterne, Austen, Joyce, Beckett, Kundera ş.a. În cele ce urmează, mă voi concentra doar pe acele aspecte teoretice ale umorului care pot intra în dialog cu ideile din Dosarul nostru.
Comportament asociat dezordinii şi nesupunerii, rîsul a fost frecvent dezaprobat, fiind considerat un pericol politic, scrie Eagleton care, în capitolul „Umor şi istorie“, asupra căruia nu insist, expune lunga istorie a interzicerii rîsului în cultura monastică şi a numelui prost al comediei, văzute ca o ameninţare la adresa puterii politice şi ca semn de nepăsare în raport cu autoritatea, inclusiv cea divină. Considerat deopotrivă periculos şi de joasă speţă, rîsul a fost eliminat, rînd pe rînd, din cultul religios, din ceremonialele feudale şi de stat, din etichetă şi din toate genurile de speculaţie înaltă, este citat Bahtin, iar asta pînă tîrziu, în secolul al XVIII-lea, cînd rîsul a ieşit din sfera puritanismului pentru a fi asociat progresismului, asta pentru ca acum să fie criticat dinspre stînga pentru elementele sale conservatoare (vezi şi fragmentul din pagina V a Dosarului).
Terry Eagleton expune trei mari teorii care încearcă să explice raţiunea, mecanismele şi funcţiile umorului: teoria descărcării (sau principiul psihic, cum l‑aş numi eu: „Umorul realizează pentru adulţi ceea ce face joaca pentru copii, şi anume îi eliberează de despotismul principiului realităţii şi permite principiului plăcerii o doză de joc liber, meticulos reglementat“), teoria superiorităţii (sau principiul moral: umorul provine dintr‑un „sentiment agreabil“ al fragilităţii, obtuzităţii ori absurdităţii celorlalţi) şi teoria incongruenţei (sau principiul raţional: umorul, „ca deraiere de sens temporară“, presupune suspendarea proceselor de gîndire sistematice sau încălcarea de legi ori obiceiuri). Aceste trei teorii nu rămîn izolate unele de altele, ci au zone comune şi uneori se combină, dar în capitolul „Zeflemişti şi miştocari“, dedicat expunerii teoriei superiorităţiii, conform căreia umorul este o armă a celor puternici folosită împotriva celor slabi, adică marota corectitudinii politice, Terry Eagleton îi subliniază mai degrabă paradoxurile şi neajunsurile, considerînd că această teorie este cu totul neplauzibilă ca explicaţie pentru tot ceea ce înseamnă umor. Iată şi obiecţiile lui Eagleton că umorul ar proveni exclusiv din demonetizarea celuilalt: mai întîi, cel care ia în derîdere, considerîndu-i pe ceilalţi inferiori, îşi demonstrează automat propria josnicie morală; apoi cauţionarea defectului celuilalt vine şi din admiterea reciprocei („o formă de solidaritate cu greşelile şi eşecurile“); nu tot ce este inferior este de rîs; umorul nu este neapărat un exerciţiu de forţă, cît şi contestare a superiorităţii („rîsul acţionează ca un corectiv social“, vezi satira); superioritatea se poate manifesta inclusiv faţă de propria persoană (autodenigrarea, „ceea ce transcende propria mediocritate este candoarea cu care o mărturiseşti“); slăbirea tensiunii prin rîs contribuie la apariţia şi întreţinerea simpatiei faţă de celălalt (vezi şi fragmentul de mai jos).
Analiza teoriei incongruenţei care provoacă umorul (discrepanţa, defamiliarizarea, abaterea, devierea, confuzia, absurdul ş.a.) îl conduce pe Terry Eagleton la o definiţie cu care şi închei: „Umorul se petrece mai ales cînd o întrerupere trecătoare a lumii bine ordonate a înţelesului slăbeşte strînsoarea principiului realităţii. Se întîmplă ca și cum eul este capabil o clipă să abandoneze insistența lui pentru congruență, coerență, consecvență, logică, liniaritate și semnificanți univoci, încetează să alunge sensuri nedorite și asocieri inconștiente, ne îngăduie să ne delectăm cu o diversitate jucăușă de înțelesuri și ne provoacă să ne descărcăm energia psihică astfel conservată prin acest salt peste principiul realității într-un zîmbet sau un hohot de rîs.“
***
Terry EAGLETON
Umor (fragment)
Teza superiorității nu reușește să justifice cum insultele pot fi o formă de prietenie, cum se întîmplă în cazul așa-ziselor relații glumețe din unele societăți tribale. Ele sînt bune pentru a arăta reziliența unei legături omenești, cît se poate de capabilă să reziste unor asemenea batjocuri. Dar e trecută cu vederea și diferența dintre a rîde de glumele unor persoane și a rîde de ele.
Chiar dacă glumele în sine sînt exerciții cu un caracter ofensator – afirmație ea însăși suficient de dubioasă –, relația noastră cu comedianții care le spun presupune mai mult decît o conspirație a disprețului. Rîdem de ei, în parte pentru că ne face plăcere să împărtășim o comunicare ce ne apropie, chiar dacă se întîmplă ca glumele în sine să fie umilitoare. Nici o formă de umor care implică o asemenea relație nu poate indica o superioritate simplistă. Este adevărat că asemenea raporturi nu sînt mereu ușor de stabilit…
Este însă demn de remarcat că, și atunci cînd unii comedianți, ca Larry David, Ricky Gervais și Steve Coogan, se prezintă ca obiect al batjocurii, amuzamentul nostru este provocat măcar parțial de măiestria jocului lor, și nu doar de giumbușlucuri și de posibilitatea de a-i privi de sus. Să ne amintim de înțeleptul memento al lui Samuel Johnson: spectatorul nu uită nici o clipă că se află într-un teatru…
Teoria superiorității ridică unele întrebări surprinzătoare despre statutul limbii. Dacă glumele sînt forme de agresiune verbală mai degrabă decît fizică, brutalitatea lor se intensifică sau este dezamorsată? Este insulta ori amenințarea preferabilă unui pumn în nas sau trebuie să ne aliniem la punctul de vedere al vechii zicale potrivit căreia bîtele și pietrele pot să-mi frîngă oasele, dar numai cuvintele mă vor răni cu adevărat? [Versiunea originală a zicalei este: Bîtele și pietrele pot să‑mi frîngă oasele, dar cuvintele nu-mi vor face niciodată rău – n. tr.]
Un cuvînt poate distruge o carieră, o reputație sau chiar un individ mai ușor decît o lovitură. Zeflemeaua și tachinarea pot părea cît se poate de inofensive, dar ele aparțin unui continuum care se întinde pînă la cea mai josnică insultă. Dar există o insultă suficient de josnică pentru cei care ruinează financiar sau ucid sute de mii de oameni? Sînt atacurile verbale violente asemănătoare acelor purtări rituale prin care o parte dintre celelalte animale evită lupta propriu-zisă sau reprezintă o formă potențial mortală a unei asemenea lupte?
Hamlet vede cuvintele ca pe niște biete simboluri nefolositoare, însă există piese shakespeariene în care cuvîntul unui monarh poate reteza un cap. Cuvintele nu sînt decît o suflare, dar ele sînt capabile și să stingă suflarea. Cum reușește limbajul să fie simultan și un simplu semn, și o forță materială? Din fericire, umorul înseamnă cu mult mai mult decît răutate și ranchiună.