Înalta societate

● Alexander von Schönburg, Înalta societate, traducere din limba germană de Mihai Moroiu, Editura Baroque Books & Arts, 2012.

Aristocrat fără avere, gazetar „pe probleme“ de high-life, apoi (odată cu criza economică) şomer cu ştaif, Alexander von Schönburg are multe de povestit despre protipendadele mai vechi sau mai noi. Cînd îşi adună însă istorisirile într-o carte – de exemplu, Arta de a scăpăta cu stil (Nemira, 2011) –, anecdota, bîrfa mică şi cinstită, amintirea personală, observaţia socrească şi panseul mucalit se transformă într-un eseu savuros despre înţelesurile nobleţii, prodigios ilustrat biografic.

Un astfel de eseu e şi Înalta societate, volum ce reuneşte o serie de cronici mondene ale autorului din perioada 1989-2007, apărute în Vogue, Vanity Fair, Park Avenue şi în varii Zeitung-uri. Secţiunea finală a cărţii e rezervată Berlinului, oraş aflat în plin proces de glamourizare. Celelalte trei secţiuni se ocupă însă de tot restul lumii, asta însemnînd toate locurile „de lux“ cu putinţă (palate veneţiene, iahturi, avioane personale, Vaticanul, lojele VIP de pe Allianz Arena, cazinoul Aspinall’s din Londra, hipodromul din Baden-Baden etc.), dar şi figurile de top din stratosfera actualităţii (aristocraţi, artişti, politicieni, actori, modişti, miliardari).

Concluzia lui von Schönburg e fermă – snobismul (motor al rafinamentului) şi fanfaronada (motor al „mobilităţii sociale“) sînt astăzi în declin, de aici venind o bună parte din relele contemporane: lipsa de gust a bogaţilor (bîntuiţi, mai nou, de o secretomanie care-i face să prefere submarinele în locul iahturilor), lipsa de discreţie a angajaţilor, lipsa de eleganţă a vieţii private. Să nu vă aşteptaţi însă la un discurs mîhnit. Umorul lui von Schönburg – mai englezesc, mai cehesc sau mai franţuzesc, după caz – sclipeşte în toate împrejurările, dichisit şi manierat. Noblesse oblige.