În ţara Magiei

● Henri Michaux, Au pays de la Magie / În ţara Magiei, traducere din limba franceză de Dan Stanciu, Editura ART, 2012.

Cartea aceasta chiar se ţine de cuvînt: vorbeşte magic despre Magi. Povesteşte despre relieful, fauna, flora, legile, obiceiurile şi variile treburi gospodăreşti din ţinutul Magilor, vrăjindu-te cu o proză ea însăşi vrăjită. Prima ediţie a apărut în 1941, cu 13 ani înainte ca Henri Michaux să înceapă experimentele cu mescalină – prin urmare, nu încape nici o halucinaţie aici. E pur şi simplu magie, cum ziceam. Puneţi la un loc ce e mai fascinant în Harry Potter şi în Dune, şi veţi avea abia un sfert din nebunia magică adunată în cartea lui Michaux.

În ţara Magilor se gîndeşte rotund şi temeinic (pe teme ca lanţul moale şi numărul nebulos, raza de pai sau reîncarnarea din oficiu), arhitectura produce splendide inutilităţi, piticii sînt crescuţi în butoaie, corpul omenesc secretă un sîmbure şi are trei maree diurne, uleiul poate fi paralizat, apa se poate abţine să curgă, iar urşii aduc linişte în casă. Totodată, există profesii precum psihiatru pentru morţi (căci morţii „se sting“ abia la 10-20 de ani după moarte), păstor de ape, îmblînzitor de guşi, ştergător de zgomote sau plasator de doliu, după cum există şi reguli ferme de comportament, potrivit cărora nu ai voie să-ţi rozi dublul, nu poţi să produci simultan ceaţă şi vînt, nu pot exista „căsnicii indiferente“.

Într-o singură privinţă magia cărţii lui Michaux se abate de la magia ţării pe care o descrie. E vorba de umor. În ţara Magiei se rîde rar, întrucît rîsul pare să golească rezervorul puterilor magice. În cartea lui Michaux însă, umorul e şperaclul cu care se deschid toate portiţele suprarealităţii. Evident, aici intervin şi micile minuni – de fineţe şi de afinitate – ale traducerii lui Dan Stanciu. Numai cineva cu harul umorului suprarealist poate româniza textul unui belgian folosind un cuvînt ca „îmblăciu“!