În oglindă şi dincolo de ea

28 ianuarie 2015   Carte

● Dublă expunere, ediţie îngrijită de Roxana Gamarţ, prefaţă de Liviana Dan, Editura Trei, 2014.  

Pentru această carte-album, zece prozatori au ales cîte un artist vizual şi, pornind de la o lucrare a acestuia, pictură sau fotografie, au scris cîte o povestire. „Faptul că fiecare scriitură a rezonat într-un chip misterios cu imaginarul unui anume artist vizual arată cît de apropiate sînt totuşi aceste două medii distincte, cum se pot completa reciproc, dialogînd, developînd o perspectivă altfel asupra întregului demers artistic. Fiecare dintre cele zece ficţiuni are specificul său, căpătînd coerenţă şi profunzime narativă în contextul simbiozei cu lucrările de artă care le-au generat“ – spune, în postfaţa ediţiei, Roxana Gamarţ, coordonatoarea proiectului. 

(În paranteză măcar, ar trebui menţionate celelalte două astfel de cărţi-album apărute, după acelaşi principiu, în ultimii ani, în care povestirile unor scriitori au fost puse faţă în faţă cu lucrările unor artişti vizuali:

coordonator Florin Bican, Faber Studio, 2009 – unde  procesul s-a desfăşurat invers: artiştii de la Clubul Ilustratorilor au creat imagini pornind de la povestirile pentru copii scrise de prozatori precum Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Ana Maria Sandu ş.a.; şi

, coordonat chiar de subsemnatul, Editura ART, 2010 – în care scriitori precum Andrei Codrescu, Radu Cosaşu, Răzvan Petrescu, Simona Popescu, Matei Florian, Alex Leo Şerban, dar şi artişti din alte zone, precum Hanno Hoffer, Mimi Brănescu sau Gianina Cărbunariu ş.a. au scris proze foarte scurte pe tema iubirii, însoţind cele 13 diapozitive ale seriei

realizată de regretatul pictor Ion Dumitriu în anul 1972.)

Construirea unei ficţiuni pornind de la o imagine (sau conturarea unei poveşti al cărei punct final să fie o imagine anume) este un exerciţiu clasic de

, acest proces de scriere raportat la un alt tip de creaţie fiind interesant din foarte multe puncte de vedere.  Urmărind cele zece povestiri scrise în oglindă cu cele zece imagini – unde fiecare operă există şi independent, are un discurs de sine stătător – cauţi/aştepţi momentul în care cele două creaţii se ating/intersectează, precum două obiecte stranii, care, la un moment dat, realizează o joncţiune. Suprafaţa de atingere poate fi redusă sau vastă, punctul de atingere se poate situa la diferite niveluri de profunzine – privind un detaliu, o anume semnificaţie sau atmosfera – şi trebuie să remarc faptul că, spre lauda lor, cei mai mulţi dintre scriitori pare că şi-au ales imagini dificil de introdus într-un edificiu de cuvinte, greu de incorporat într-un discurs artistic fundamental diferit. Cum recenzia literară este limitată din punctul de vedere al exemplificării vizuale, o să ignor lucrările artiştilor vizuali, lăsînd astfel intactă plăcerea contemplării în oglindă a textului şi a imaginii celor interesaţi de această foarte elegantă grafic carte-album, şi o să mă ocup doar de prozele scriitorilor, care sînt, cum altfel, de formule literare diferite, mergînd de la realism la fantastic, trecînd prin poematic şi satiră.  

Ştefan Agopian (vs Roman Tolici) deschide această carte-album folosind chiar convenţia autenticităţii: el, scriitorul Ştefan Agopian, primeşte un telefon de la Editura Trei, prin care este invitat să participe la acest proiect, acceptă, alege o pictură de Roman Tolici care-l face să se gîndească la un anumit Isaac Emmer „şi la povestea lui“ spusă de însuşi Isaac Emmer, un evreu pe care scriitorul l-a cunoscut întîmplător.  Continuînd în aceeaşi cheie a unei autenticităţi probabile, relatînd o poveste care i-a fost la rîndu-i relatată („scurtă istorie a Emmerilor, aşa cum am auzit-o povestită de Isaac şi completată de mine, pe ici, pe colo“), amestecînd personaje reale cu altele probabil inventate, Ştefan Agopian schiţează istoria unei familii evreieşti coborînd pînă în Basarabia secolului al XVIII-lea. Un nivel foarte bun are şi prima parte a prozei „D.A.D.D.Y“ scrisă de Bogdan Coşa (vs Zoltan Bela), o proză care începe temeinic în cheia unui realism rural apăsător, pe fundalul unor inundaţii şi avînd în centru un personaj masculin misterios, privit foarte de aproape, dar asta numai pentru ca naraţiunea să se destrame în fragmente tot mai inconsistente, făcînd trei salturi mari în timp (dintre care ultimul în viitor), schimbîndu-şi focalizarea şi mutînd accentul pe alte personaje ale familiei, abandonînd realismul în favoarea regresiei hipnotice. Construcţia aceasta derutantă, înşelătoare în premise, are un anumit concept la bază şi nu e lipsită de coolness, dar este inconsistentă narativ pe spaţii (atît de) mici şi nu conferă povestirii profunzimea pe care o declamă prin trucul din actul final. Augustin Cupşa (vs Ion Grigorescu) scrie însă o proză dialogală foarte închegată, despre şase puştani (dintre care naratorul rămîne în umbră, fiind cel mai puţin individualizat) care fac o mică expediţie pentru a prinde de vii nişte păsări, iar pe drum se tachinează şi stîrnesc tot felul de contre verbale, pornind de la nimicurile dramatice ale vîrstei. Filip Florian (vs Sandor Szasz) scrie o povestire de atmosferă în jurul unui episod de pescuit în Deltă; iar Adela Greceanu (vs Dan Perjovschi), surpriza volumului, compune o scrisoare către un tovarăş de joacă din copilărie, de origine germană, plecat cu familia definitiv din Sibiul natal, o foarte frumoasă scrisoare în care graffiti-urile lui Perjovschi prilejuiesc o meditaţie inteligentă despre conceptul de „acasă“. (De altfel, acest text este o addenda epistolară a recentului volum de poezie Şi cuvintele sînt o provincie, carte din care scriitoarea împrumută ambele personaje: şi pe expeditoarea Adila, şi pe destinatarul Udo). 

Nora Iuga (vs Andrei Gamarţ) scrie o proză introspectiv-poematică, de un onirism întunecat populat de personaje misterioase; în timp ce Marin-Mălaicu Hondrari (

Mircea Cantor) semnează o povestire de dragoste stranie, în mediul decrepit al unei staţiuni balneare, povestire ce conţine una dintre cele mai bune secvenţe din volum, aceea în care bărbatul, paznicul parcării hotelului, însoţit de o frumoasă şi misterioasă turistă, adună gîndaci de Colorado şi dă cu DDT într-o plantaţie de cartofi. Mitoş Micleuşanu (

Tara von Neudorf) scrie un dialog pedofil de un comic absurd, între o învăţătoare şi elevul ei favorit, iar Philip Ó Ceallaigh (

Gili Mocanu) îşi construieşte povestirea tot în jurul unui dialog, de data asta despre sex şi halucinogene, cu un aventurier american care citează din

. În sfîrşit, ultima povestire din carte îi aparţine lui Radu Paraschivescu (

Dumitru Gorzo) şi este o satiră socială, de mediu, ce mizează pe comicul limbajului de lemn al proiectelor de implementare în satul românesc a normelor europene privind asomarea păsărilor de curte. (Pe un subiect relativ asemănător a scris Radu Pavel Gheo povestirea „Integrare la Găureşti“ în volumul

) Situaţia este hilară în sine, fiind vorba de nişte ţărani în ipostaza de cursanţi la o sesiune de comunicări organizate de Ministerul Agriculturii sub patronajul UE; din păcate, Radu Paraschivescu şarjează la tot pasul (pe ţărani îi cheamă Gîrjoabă, Fîrnoagă, Zăpîrţan, Mişmăşulea, iar satele în care urmează să aibă loc cursurile: Sfîrleaua, Bolvaşniţa, Curechiştea, Cochirleanca, Ciumăfaia ş.a.m.d.; se recită ba din Brumaru, ba din Enya). 

În concluzie, o carte-album elegantă grafic, care propune un proiect foarte interesant, adunînd laolaltă douăzeci de artişti şi tot atîtea creaţii puse în oglindă, dar cu existenţe şi valori independente. Ar putea fi începutul unei frumoase serii. 

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

Mai multe