În intimitatea rugăciunii
● Ioana Pârvulescu, Dialoguri secrete, cu desene de Mihail Coşuleţu, Editura Humanitas, 2018.
Ioana Pârvulescu este autoarea celor mai fermecătoare cărţi de eseuri literare de la noi. De la Alfabetul doamnelor (1999) încoace a căutat, cu fiecare carte, o formulă inedită de a discuta literatura, convinsă că se ocupă de unul dintre cele mai spectaculoase şi misterioase domenii ale cunoaşterii naturii umane. Faptul c-a abandonat cronica literară şi toate convenţiile ei în favoarea istoriei şi a reconstituirilor literare, care i-au redeschis şi pofta pentru roman, în tot acest timp continuînd să traducă din germană şi franceză, toate aceste glisări şi exerciţii deopotrivă stilistice şi de abordare au condus-o înspre o formulă de eseu literar unic la noi: solid bibliografic, dar fără ostentaţie, inteligent speculativ şi, mai ales, suficient de accesibil prin lipsa jargonului şi, mai ales, prin narativitate. Căci deseori eseurile literare ale Ioanei Pârvulescu par nişte naraţiuni detectivistice în miniatură, indiciile fiind ascunse dacă nu în cărţi şi gazete, atunci în biografia scriitorilor.
„Istoria literaturii, spre deosebire de cea a picturii, are avantajul de a face să se audă clar rugăciunile personajelor din rama cărţii. Aici nu mai e nevoie neapărat de mîini împreunate şi de genunchi plecaţi, iar ceea ce auzim e departe de a fi o ordonare canonică de cuvinte. Personajele, la fel ca oamenii după care sînt modelate, se roagă în momentele cele mai dramatice şi mai intense ale vieţii. Şi spun cele mai surprinzătoare şi mai diferite rugăciuni. Un lucru le apropie totuşi: nevoia de a încredinţa unui Tu mai puternic decît ele tot ce le răvăşeşte viaţa. Poate că scrisul este o asemenea nevoie, chiar dacă autorul abia dacă îşi dă seama de asta. După Marele Război şi cu patru ani înainte de a muri, Kafka (într-o proză publicată postum, «Problema legilor») are o scurtă cugetare: «Scrisul ca formă a rugăciunii»... Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie şi se dăruieşte celor din jur. Asemeni Tatălui din versetul biblic, cititorul vede în ascuns. În aceste Dialoguri secrete cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) şi personajele lor se roagă (în ficţiune, în proză, în poezie). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere şi mai puternice se transformă într-un teribil spectacol al omenescului“ – îşi descrie Ioana Pârvulescu în postfaţă conceptul propriei cărţi. Altfel spus, avem aici o pseudoantologie subiectivă de rugăciuni literare (sau doar fragmente) în versuri, în proză sau sub forma confesiunilor de jurnal din marea bibliotecă a lumii, comentate şi interpretate liber, „fără vreo competenţă teologică“, dar cu destule demonstraţii de hermeneutică adevărată.
37 de scriitori şi artişti, deopotrivă români şi străini, de la anticii Homer, Platon, Lucreţiu, Vergiliu, Seneca şi Epictet, prin medievali şi renascentişti, Shakespeare, Kircher, Pascal, Budai-Deleanu, Goethe, continuînd cu clasicii Tolstoi, Eminescu, Dostoievski, Caragiale sau Rilke şi maeştrii modernităţii Ionescu, Capek, Cioran, Kazantzakis şi Mann, pînă la contemporanii Cărtărescu şi Morrison, pentru a nu-i numi decît pe aceştia. Comentariile de doar cîteva pagini ale Ioanei Pârvulescu pun în contextul biografic şi istoric opera literară în mijlocul căreia s-a format, ca o perlă, rugăciunea, ale cărei naturi şi expresii sînt extrem de variate: de la rugăciuni de luptă la cele de carceră, de la rugăciuni materne la cele de dragoste, de la rugăciuni parodice la cele mistice. Dialogul secret al rugăciunii este comentat uneori cu simplitatea cuvenită, alteori însă exerciţiul hermeneutic este mai complex, implicînd informaţii de ordin istoric şi biografic (vezi şi fragmentul de mai jos), analize stilistice, close reading, portrete literare şi chiar mini-biografii romanţate care „degenerează“ în adevărate scene de proză, nelipsite de umor.
Aceste 37 de crochiuri, mici vitralii de cuvinte, creează multiplele straturi ale cărţii, ale cărei profunzimi se lasă întrevăzute, revelate sau explorate pe-ndelete în funcţie de disponibilitatea (şi credinţa) cititorului. Poţi urmări doar spectacolul literar – al expresiei textuale, al tematicii cărţilor sau al biografiei artistului –, dar la fel de bine, cu aceleaşi surprize şi satisfacţii, poţi medita la natura rugăciunii pe care autoarea, inversînd expresia lui Arghezi, o numeşte „cea mai vie cugetare“. De altfel, demersul nostalgic al autoarei faţă de omenescul dialog secret cu nevăzutul denotă o înţelegere a naturii rugăciunii dincolo de interesul literar. Parafrazînd şi eu expresia lui Pascal, aş spune că Ioana Pârvulescu n-ar fi căutat aceste rugăciuni în literatura lumii dacă nu le-ar fi găsit deja. Astfel că, dincolo de curiozitatea şi dexteritatea de detectiv literar, Ioana Pârvulescu resimte aici o anume datorie personală de a omagia, recupera şi poate chiar readuce, în sufletele unor cititori, nevoia tot mai firavă a practicii rugăciunii. Iar dincolo de frumuseţea în dublu sens, literar şi spiritual, a acestui demers, meritul cărţii vine şi din pofta de lectură. Ca şi celelalte cărţi ale Ioanei Pârvulescu, şi aceasta te trimite la bibliotecă.
Ioana Pârvulescu va fi invitată la radio-show-ul All You Can Read, luni, 21 octombrie, de la ora 22, pe www.UrbanSunsets.com.
***
Ioana PÂRVULESCU
Dialoguri secrete (fragment)
În Belle Époque, s-a impus atît în Europa, cît şi în America o modă dătătoare de fiori, care se născuse la 1848: aceea de a chema spiritele celor morţi înapoi şi a comunica cu ele, într-un fel cam şcolăresc (dictare pe litere). Se ridica astfel, ca în basme sau în epopei, bariera lumii care îi despărţea pe cei vii de cei morţi. Nu părea imposibil, din moment ce nu era mare lucru nici să ai lumina a o sută de lumînări fără să aprinzi un băţ de chibrit şi fără să strici vreun fitil, apoi să foloseşti puterea a nenumăraţi cai, fără a-l biciui pe vreunul şi, mai ales, din moment ce puteai să auzi, într-un fel de trompetă dusă la ureche, vocea unui om drag, fără ca omul drag însuşi să fie pe-aproape. Spiritismul aşa se arăta: ca un telefon dat de foarte departe, de pe lumea cealaltă.
Minţile cele mai riguroase şi mai încăpătoare au căzut pradă noii teorii. Între ele, Titu Maiorescu şi B.P. Hasdeu. Explicaţia acestei alunecări e simplă: în biografia lor, la fel ca în a atîtor oameni din secolul al XIX-lea, a existat un eveniment insuportabil: moartea unui copil pe care părinţii nu pot şi nu vor să-l lase singur în marele necunoscut. Cum să nu-ţi încordezi toate puterile pentru a păstra legătura cu el? Maiorescu îşi pierde, în noiembrie 1872, fiul de trei ani, pe Liviu, rămînînd cu o fiică, iar Hasdeu îşi pierde în toamna lui 1888 unicul copil de nici douăzeci de ani, Iulia, după care mintea lui cu adevărat genială se canalizează spre o fundătură. Dacă la Maiorescu, profesor de logică, tentaţia spiritismului a fost trecătoare, ivită cu certitudine din intensa suferinţă, la Hasdeu ea a fost obsesivă, pe măsura înclinaţiei minţii lui spre depăşirea limitelor.
Cînd Caragiale scrie în Moftul român parodica şi anonima rugă a spiritistului, trecuseră cinci ani de la catastrofa din familia Hasdeu. Poezia este „dedicată dlui B. P. Hasdeu, prezidentul Primei Societăţi spiritiste Române, de un Iniţiat“ şi scrisă în numele acestuia, la persoana întîi. Desigur, Caragiale nu-şi bătea joc de durerea tatălui şi e foarte probabil să nu fi legat încă preocupările confratelui de evenimentul morţii Iuliei. N-ar fi făcut-o, din moment ce el însuşi era într-o situaţie asemănătoare: trecuseră doar doi ani de la moartea fetiţelor sale, Ioana, născută în 1889, şi Agata, născută un an mai tîrziu. Că durerea a lăsat urme adînci şi la el se vede în opera lui, în care fetiţele nu apar deloc (excepţie schiţa „Tatăl nostru“). Totuşi, pe Caragiale moda mesei care se mişcă nu l-a ajuns, iar contemporanii îşi amintesc că-i spunea lui Hasdeu să vină la berăria lui, unde are o masă bătută în cuie, ca să vadă dacă reuşeşte s-o mişte.