În cafeneaua tinereţii pierdute

● Patrick Modiano, În cafeneaua tinereţii pierdute, traducere din limba franceză de Constantin Abăluţă, Editura ART, 2012.

Cine mai are azi în minte (stră)vechiul cîntecel al lui Salvatore Adamo, „Au café du temps perdu“, va intra gata încălzit în jocul de nostalgii şi evanescenţe al romanului lui Patrick Modiano. Rememorări melancolice ale boemei pariziene de început de ani ’60, cu figuri deopotrivă pitoreşti şi stranii, şi cu o poezie misterioasă a căutărilor (sau rătăcirilor) de tot felul – cam din aşa ceva îşi ţese vrăjile În cafeneaua tinereţii pierdute, cartea din 2007 a unui Modiano la fel de sexagenar ca şi colegul său de generaţie Adamo.

În centrul poveştii se află un loc (cafeneaua Le Condé, din Cartierul Latin) şi un personaj – tînăra Louki (cum au botezat-o „condé“-iştii), prezenţă delicată şi fascinantă, alcătuită din gesturi domoale şi graţioase, surîs imperceptibil, timiditate, tăceri şi o incredibilă rezistenţă la băutură. Ea trece pragul cafenelei într-o seară de octombrie, devine o fidelă îndrăgită a locului şi preferata patroanei, apoi dispare fără urmă, aşa cum se pare că ar cam obişnui personajele acestui scriitor preocupat, în general, de dispariţii şi absenţe. Despre Louki vor povesti patru voci distincte: un student la Şcoala de Mine (fermecat de fată), un detectiv particular (angajat de soţul tinerei să o găsească), apoi fata însăşi (rememorînd o adolescenţă a evadărilor nocturne), iar în final, amantul ei, scriitor aspirant, sensibil la strania magie a străzilor pariziene.

Un mister delicat e întreţinut de toate aceste personaje. Ele nu ezită, la o adică, să-şi inventeze propria identitate, iar rememorările lor adaugă uneori inflexiunii sentimentale un discret fior mistic. În rest, vorba detectivului particular, din cea mai frumoasă propoziţie a romanului: „Trăim la cheremul anumitor tăceri“.