Imaginea lui Cărtărescu (II)

18 august 2011   Carte

● Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, 2011.  

(continuare de săptămîna trecută)

„E o mare capcană să crezi că jurnalul meu mă exprimă mai adevărat pe mine însumi decît Travesti sau Orbitor. El arată pur şi simplu altă zonă a minţii mele...“ mărturisea Mircea Cărtărescu într-un interviu publicat de Dilema veche în 2005, imediat după publicarea volumului doi din jurnalul său. Fiind vorba şi de un jurnal publicat, practic, pe măsură ce se scrie, devine cu atît mai dificil de estimat în ce măsură se amestecă autobiografia cu autoficţiunea, ce lasă pe dinafară şi ce inventează, asta dacă nu cumva tocmai acest complex şi pervers joc de-a convenţia autenticităţii, de-a negocierea cu propriul eu („cel mai misterios cuvînt din lume“), este speculat de un autor postmodern căruia trucurile, ambiguităţile şi libertăţile literaturii îi sînt prea bine cunoscute. De altfel, citindu-i atent jurnalele, sînt destule indicii că scriitorul se livrează sub forma propriului personaj egocentric, narcisist, maniacal, un postmodernist mistic ce visează, la propriu şi la figurat, literatură, conectat cu trup şi minte la propria operă care este însăşi viaţa şi chemarea lui, un personaj după chipul şi asemănarea scriitorului, dar un personaj al extremelor, capricios, contradictoriu, perfect antinomic, cu cît mai fascinant/detestabil, cu atît mai construit. Iată un fragment din Zen unde diaristul ne spune clar ce (nu) citim cînd îl citim: „Cel care-mi citeşte jurnalul nu intră în viaţa mea, şi nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viaţa. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Cochilia nu este şi nici nu reprezintă viaţa melcului. Dacă este o proiecţie a acesteia, regulile acestei proiecţii sînt imens, ininteligibil complicate. Doar regulile, ele, seamănă cu viaţa, nu şi proiecţia. De fapt, cochilia are rolul să protejeze viaţa, cît timp ea zvîcneşte încă, băloasă, în interiorul ei. Cînd viaţa dispare, abia atunci poţi duce jurnalu-ăsta la ureche ca să auzi în el vuietul mării.“ 

O întreagă tradiţie a jurnalului literar, dar, mai ales, tipul de literatură mesianic-vizionară pe care îl practică Mircea Cărtărescu avertizează că acel M.C. din jurnal nu poate fi decît un altul proiectat cu totul în arhitectura propriei opere. De aceea, am citit Zen, cum am arătat săptămîna trecută, ca pe un fel de punere în abisul convenţiei jurnalului, ca pe o ficţiune confesională/fabulă mistico-autobiografică, o meta-notă de subsol a Orbitorului, roman construit pe mai multe niveluri auctoriale şi al cărui efect este tocmai convergenţa mai multor proiecţii narative, unele ieşind din cadrul propriei ficţiunii: dacă manuscrisul din trilogie îi este revelat personajului Mircea, povestea/destinul lui Mircea a cui revelaţie este?! De aici figura aproape tragică a psalmist-diaristului învăluit în propria lamentaţie ca într-un cocon, strigîndu-şi îndoiala şi deplîngîndu-şi părăsirea în faţa operei care nu i s-a revelat pînă la capăt şi pe care încearcă s-o legitimeze metafizic. Ipostază şi discurs care i-au iritat pe cîţiva critici care au rămas pînă la capăt la un nivel al percepţiei foarte terre-à-terre, izolat de universul metaforic al romanului, tentaţi mai degrabă de judecăţi morale aplicate personajului diarist ca unui nelegiuit în carne şi oase. 

Am revenit asupra acestui aspect tocmai pentru că vreau să remarc două chestiuni problematice legate de receptarea de pînă acum a jurnalului. Mai întîi, destule cronici au ales calea cea mai comodă, mai convenabilă, dar şi mai inadecvată, abuzivă uneori, de a-l citi: aceea de a lua totul de bun. Situată la primul şi cel mai accesibil nivel, cel biografic, deci presupus autentic, al semnificaţiei, lectura criticilor literari n-a reuşit, în cîteva rînduri, decît „performanţa“ de a reproduce spusele şi ideile diaristului sau, mai bine zis, de a produce nişte recenzii de rezonanţă, scrise pe un ton persiflant şi jubilator, citîndu-l pe diarist în favoarea propriilor opinii. Dacă M.C. se lamentează că nu mai are inspiraţie pentru a termina trilogia şi că scrisul său a devenit mediocru, dacă îşi bagatelizează scrierile improvizate dar aducătoare de succes, dacă se arată dezgustat de publicistica sa, de ţara sa, de viaţa sa etc. toate acestea devin sub ochii recenzenţilor dovezi clare ale faptului că au avut dreptate atunci cînd i-au criticat cărţile sau cînd i-au prezis un blocaj al carierei. Ca şi cum M.C. şi-ar fi scris şi publicat jurnalul în aşa fel pentru a le da dreptate tocmai detractorilor săi şi pentru a le alimenta fix reţinerile, ca şi cum Zen ar putea fi vreodată „citat“ împotriva Aripii drepte sau a volumului De ce iubim femeile! Căci cu adevărat cît de relevante pot fi afirmaţiile diaristului pentru judecarea propriei opere şi cît de legitim (ca să nu zic disperat) este recursul criticilor literari la ele!? 

În al doilea rînd, este interesant felul în care criticii au reacţionat la paginile în care M.C., pe lîngă lamentaţiile cu privire la propriul blocaj, deplînge receptarea cărţilor sale în ţară, în paralel cu „contabilizarea“ succeselor traducerilor. Daniel Cristea-Enache e de părere că „personajul atît de suferitor închegat de Cărtărescu [...] va sensibiliza un public larg, preponderent feminin; va impulsiona instituţiile noastre culturale înspre o şi mai bună sprijinire a operei lui M.C.; şi va stîrni ironiile criticilor uscaţi şi insensibili...“, adăugînd că „personajul de jurnal îşi distinge şi îşi setează anticipator categoriile de public, laolaltă cu reacţiile lor, exact aşa cum o face şi autorul cărţii“. În acelaşi număr 582 din Observator cultural, Paul Cernat scrie şi el: „Cu adevărat ingenios este modul în care diaristul îşi programează receptarea, inclusiv prin aparteuri către cititori din viitor, de peste zeci sau milioane de ani. Încă mai persuasive sînt tehnicile de manipulare/contrafacere ficţională a autenticităţii biografice, jocul de învăluire-dezvăluire prin care M.C. avertizează că trece sub tăcere lucruri «grave», ce nu se cuvin spuse, sau strategiile prin care preîntîmpină ori parează preventiv criticile şi înjurăturile cititorilor «ipocriţi» autodenigrîndu-se mai abitir, spre a-şi putea venera mai bine ipostaza din trecut.“ Mi se par două perspective dacă nu necinstite, atunci măcar hazardate, care seamănă mai degrabă a procese de intenţie decît a interpretări critice, şi care duc, o dată în plus, în fundătură relaţia tensionată din ultimii ani dintre Mircea Cărtărescu şi criticii săi.

După cum se ştie, urmarea anchetei de anul trecut a Adevărului literar & artistic care desemna Orbitor drept romanul ultimului deceniu a fost interviul în care scriitorul a emis cîteva judecăţi foarte dure la adresa unor critici care, considera el, i-au desfiinţat cu rea-credinţă ultima parte a trilogiei. (Am mai spus-o şi cu altă ocazie, Mircea Cărtărescu a greşit atunci de două ori: mai întîi pentru că a încălcat codul nescris conform căruia un scriitor nu comentează receptarea propriei cărţi, apoi pentru că a creat un precedent care deja i-a impulsionat şi pe alţi scriitori „să-şi facă singuri dreptate“.) Cum Daniel Cristea-Enache şi Paul Cernat se numărau atunci printre criticii pe care Mircea Cărtărescu îi „învinovăţea“, cineva s-ar putea întreba acum cît de oportune/obiective/cinstite sînt afirmaţiile lor şi dacă nu cumva aceştia mai degrabă au ripostat decît au recenzat jurnalul. E-adevărat că M.C. se arată, de cîteva ori, foarte afectat de receptarea Aripii drepte şi are cuvinte extrem de dure la adresa criticilor pe care-i numeşte „scorpioni“, părerea mea este însă că totul intră în logica discursului lamentaţiei - nimic mai banal ca un scriitor să se plîngă în propriul jurnal de receptarea contemporanilor! - şi că, de data asta, criticii şi-au supraevaluat importanţa fiind cel puţin la fel de „sensibili" ca diaristul căruia i-au aplicat automat prezumţia de ipocrizie. 

Pînă una-alta, se pare că „strategiile“ de preîntîmpinare şi de parare preventivă a criticilor şi a reacţiilor nu funcţionează şi că scriitorului i se reproşază acum inclusiv excesul de umilinţă/nefericire, privit, cum-necum, tot ca o formă – necinstită, se-nţelege! – de gestionare a imaginii. Dar care ar fi imaginea lui Mircea Cărtărescu care să mulţumească pe toată lumea?

Foto: Cosmin BUMBUŢ

Mai multe