Hituri celebre din epoca Showa

● Ryu Murakami, Hituri celebre din epoca Showa, traducere din limba japoneză de Andreea Avram, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2012.

Povestea de aici se petrece în prima jumătate a anilor ’90, cînd damblaua karaoke-lui e deja trăsătură naţională pentru japonezi. Prin urmare, e o poveste cu cîntec. Cîntecul, însă, nu va fi însoţit de joc şi voie bună, ci de foc şi aberaţie pură, într-un soi de musical al absurdului isteric şi al carnajului bezmetic.

Ca personaje, e vorba de două grupuri perfect distincte – unul, de şase tineri necopţi; celălalt, de şase femei coapte... înspre fripte – care au în comun afazia, karaoke-le şi masturbarea, dar care, în urma unei nefericite asocieri de somnifere nedigerate, rochie albă şi miros de scoici, ajung să se killerească reciproc, trecînd de la cuţit şi revolver la lansator de rachete şi „bombă termobarică“ (arma nucleară a săracului).

La un moment dat, în partea a doua a cărţii, cam acolo unde tensiunea romanelor obişnuieşte să atingă nivelul maxim, îţi sare în ochi această scenă: pe stradă, un bărbat de vreo 25 de ani, scund, cu cap şi ochi neobişnuit de mari, ţinînd cîte o acadea în fiecare mînă şi lingîndu-le alternativ, ţopăie frenetic în jurul unui alt tip „cam de aceeaşi vîrstă, cu ochi la fel de mari, cu o cicatrice urîtă pe obraz şi cu un început prematur de chelie.“ Ştiai de cîteva capitole bune că te afli într-o comedie muzicală neagră şi absurdă, dar dintr-o dată ai senzaţia că citeşti, în acelaşi timp, scenariul unui film de animaţie în stil manga, unde, oricît de dementă ar fi partea belicoasă, ceva-ceva tot îţi aminteşte şi de Heidi.

Ryu Murakami – autor serios, cu o preocupare nesmintită pentru psihopatia japonezului occidentalizat – rămîne un sensei chiar şi atunci cînd îşi dă voie să se amuze.