Herta Müller

1 octombrie 2014   Carte

Datorită seriei de autor dedicate scriitoarei de Editura Humanitas Fiction (www.humanitas.ro/herta-müller) avem, în ultimii ani, o perspectivă aproape completă asupra literaturii Hertei Müller – din care zilele acestea a apărut, în traducerea Corinei Bernic, şi romanul Astăzi mai bine nu m-aş fi întîlnit cu mine însămi. Cum am scris despre aproape toate cărţile scriitoarei premiate cu Nobel în anul 2009, m-am gîndit ca, în preziua evenimentului din cadrul Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi (FILIT) unde este invitată zilele acestea, să fac un top 3 personal, alegînd trei cărţi favorite: un volum de povestiri, unul de eseuri şi un roman.  

• Ţinuturile joase, povestiri, traducere de Alexandru Al. Şahighian, Humanitas Fiction, 2012. 

Publicat prima dată în 1982 la Editura Kriterion din Bucureşti, într-o formă sever cenzurată, din care patru texte fuseseră scoase cu totul, volumul apărea doi ani mai tîrziu şi în RFG, iar peste încă un an, scriitoarei îi era retras dreptul de a publica în România, ţară din care, în 1987, reuşea să şi plece definitiv. Povestirile din Ţinuturile joase, un mix de biografie şi monografie lirică a unui nenumit sat şvăbesc din Banat, ar trebui citite împreună cu următorul roman, publicat în 1986 – Omul este un mare fazan pe lume (traducere de Corina Bernic, Humanitas Fiction, 2011). Aceste cărţi alcătuiesc un diptic al ruralităţii şvăbeşti din comunism, chiar dacă sînt narate la persoane diferite şi cu alte perspective. Dacă în Omul este un mare fazan pe lume, roman alcătuit, de fapt, din 50 de poeme ca nişte secvenţe narative, subiectul este pregătirea pentru emigrare a familiei unui morar neamţ care tot aşteaptă actele necesare plecării în Germania, o plecare amînată cu anii şi care predispune la slugărnicie şi compromisuri, Ţinuturile joase este o suită de 19 povestiri care surprind copilăria şi adolescenţa unei fete de la sat, perspectiva ei asupra familiei, asupra vieţii şi lumii. Un anume sentiment de insuportabil motivează şi mirajul plecării din povestea romanului următor. De altfel, între primele două cărţi pot fi stabilite nenumărate asemănări şi comunicări textuale. Dincolo de sentimentul de frică şi frustrare, întîlnim aceeaşi atmosferă de o stranietate apăsătoare (în care luna, noaptea, întunericul sînt nişte leitmotive) construită cu instrumente cît se poate de lirice, cu un limbaj intens metaforizat şi în fraze cu o tăietură scurtă şi ritmată ca nişte versuri, cu o cadenţă aproape muzicală. Cadrele decupate de secvenţele poematice, precum şi gesturile sau replicile oamenilor, totul este (de)scris în cheia unui suprarealism întunecat, care dă o puternică senzaţie de lume posedată, stăpînită de ceva nenumit, înscrisă pe un traseu greşit. Alternînd lirismul cu absurdul, impactul imaginilor şi al felului în care fata percepe şi decupează realitatea din jur este foarte puternic. Copilul se revoltă, dar în acelaşi timp este şi fascinat de lumea crudă, greu de înţeles, a celor mari şi tăcuţi. Scrisă la 20 şi ceva de ani, Ţinuturile joase este o carte remarcabilă nu doar prin expresie, dar şi prin această profunzime a explorării. 

• Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică, eseuri, traducere de Alexandru Al. Şahighian, Humanitas Fiction, 2011. 

Aceste 18 conferinţe, eseuri, prelegeri sau discursuri (inclusiv cel de la Academia Nobel), pe care scriitoarea le-a ţinut/scris în perioada 1995-2010, pot fi împărţite în două mari categorii: politice şi poetice, cu substrat biografic; numai că la Herta Müller, politicul se exprimă cu mijloace şi imagini suprarealiste, aşa cum poeticul are rădăcini politice. Ficţiunea, biografia şi lirismul nu funcţionează pe deplin separat, conform logicii interne a fiecărui gen în parte, sînt doar modalităţi de expresie a temelor care revin obsedant în literatura Hertei Müller (singurătatea, frica, umilirea, traumele individului într-un stat poliţienesc, minciunile, abuzurile, ipocrizia şi violenţa sistemului totalitar, conştiinţa şi memoria, păstrarea umanităţii etc.), motiv pentru care eseistica scriitoarei este atît de profundă şi de complexă, deopotrivă inteligentă şi emoţionantă, introspectivă şi ilustrativă în acelaşi timp, preocupată în egală măsură şi de formă, şi de conţinut. Aceste texte ocazionale sînt extraordinare, aşadar, tocmai prin felul în care construiesc un discurs politic pe un substrat biografic cu modalităţi de expresie fundamental poetice, avînd întotdeauna un ochi întors asupra limbajului şi a propriilor mecanisme de expresie. De altfel, două dintre temele predilecte sînt legate de natura literaturii, una de chestiunea limbajului (cum să „citeşti“ şi cum să „aşezi“ în cuvinte lumea), cealaltă de relaţia dintre viaţă şi text (dacă pot fi separate). Deşi detalii şi istorii biografice există peste tot (volumul funcţionînd ca un fel de autobiografie în fărîme), cîteva eseuri se detaşează deopotrivă prin amplitudinea confesiunii şi încărcătura emoţională. Primul dintre acestea, „Cristina şi fantoşa ei sau Ceea ce (nu) scrie în dosarele Securităţii“, este „manifestul“ Hertei Müller, un text foarte puternic, fără de care nu poţi înţelege cu adevărat nici literatura, nici persoana scriitoarei. Se află aici, întinsă pe zeci de pagini, odiseea întoarcerii şi a reconstituirii trecutului cu ajutorul dosarului de urmărire, un trecut mutilat la propriu şi la figurat, căci dosarul de la CNSAS a fost descompletat. Dacă tatăl ajunsese în anii ’40 Oberscharführer, mama scriitoarei este cea va plăti acest păcat, fiind trimisă, în anii ’50, la un lagăr de muncă sovietic. Figura mamei apare în centrul unui alt important eseu, cel care dă şi titlul cărţii, şi care se ocupă, de fapt, de „tertipul cu limba“. Căci dacă povestea tatălui îi dă impulsul de a scrie, povestea mamei este cea care îi revelează Hertei Müller natura „trădătoare“ a limbajului. Meditaţiile pe marginea limbajului se întîlnesc frecvent în opera Hertei Müller şi revin şi în acest volum, cînd scriitoarea ţine cîteva prelegeri de poetică pornind de la opera unor Oskar Pastior, al cărui dosar de informator îl şi discută („în mare parte un dosar de victimă“), Theodor Kramer, Jürgen Fuchs, Canetti, Cioran, dar şi Maria Tănase sau M. Blecher. 

• Leagănul respiraţiei, roman, traducere de Alexandru Al. Şahighian, Humanitas Fiction, 2010. 

În 1945, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, Guvernul român i-a „livrat“ pe minoritarii germani din România pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice distruse de fascişti. Toţi bărbaţii şi femeile cu vîrste cuprinse între 17 şi 45 de ani au fost atunci deportaţi pentru cinci ani de muncă forţată în lagărele sovietice. Mama Hertei Müller s-a numărat printre cei deportaţi, la fel şi Oskar Pastior, care, adolescent fiind, a ajuns în lagărul ucrainean de la Novo Gorlovka. Herta Müller s-a documentat stînd de vorbă cu foştii deportaţi din satul natal Niţchidorf, apoi, împreună cu poetul Oskar Pastior, a călătorit în Ucraina în locurile fostelor lagăre, cei doi intenţionînd să scrie împreună un roman. Moartea prematură a lui Oskar Pastior, în 2006, a făcut ca pînă la urmă cartea să aibă un singur autor. Aceasta este povestea romanului, detaliile istorice şi biografice din spatele ficţiunii. Narat la persoana întîi, romanul este încercarea protagonistului Leo Auberg de a pune în cuvinte cei cinci ani trăiţi în lagărul de muncă forţată de la Novo Gorlovka. Deşi începe cu noaptea deportării din ianuarie 1945 şi se încheie cu fuga din ţară de după întoarcerea din lagăr, confesiunea sibianului nu este construită ca o poveste a supravieţuirii, ca „romanul“ unei vieţi, ci ca un fel de inventar, secvenţial, introspectiv şi liric, al memoriei. Căci memoria este cu adevărat intriga acestui roman – moralmente vitală, memoria este tot (o formă de) respiraţie: oxigenează viitorul –, iar memoria este mai ales o chestiune de limbaj. Conflictul memoriei este chiar limbajul ei; de aceea, momentele naraţiunii sînt, de fapt, „momente“ ale memoriei – exerciţii, proiecţii, aproximări şi căutări, poeme şi jocuri de cuvinte care necesită chiar note de subsol. Efectul deportării este exilul interior, o formă de coexistenţă captivă înăuntrul propriei memorii capricioase şi involuntare, o posttortură care implică deopotrivă rememorarea („recidivarea în lagăr“ – limbajul e autonom) dar şi incomunicarea ororii („aceste cuvinte improprii“ – limbajul e convenţional). Deopotrivă unealtă a captivităţii, dar şi „despachetare“ de sine, limbajul este, fatalmente, un substitut precar, dar necesar. Personajele şi replicile de teatru absurd ale lagărului, gesturile deopotrivă ale cruzimii şi ale delicateţei dintre deţinuţi, rutina muncilor cu cimentul, zgura şi cărbunele, detaliile vieţii de lagăr, rutina, zădărnicia, frica, oboseala, mizeria – toate acestea capătă un suflu liric în acest suprapoem al foamei, mai întîi de mîncare, apoi de limbaj; ambele forme ale hrănirii şi condiţii ale supravieţuirii. Titlul cărţii se relevă, astfel, ca o frumoasă metaforă a (dez)echilibrului şi cadenţei interioare a vieţii. „Leagănul respiraţiei“ vorbeşte, de fapt, despre balansul perpetuu al tăcerii şi vorbirii, al memoriei şi imaginaţiei, al sinelui şi al celorlalţi, al intimităţii şi singurătăţii. 

Herta Müller se va număra printre scriitorii invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură de la Iaşi (FILIT), 1-5 octombrie.

Mai multe