Havana și dublul său

22 septembrie 2021   Carte

● Leonardo Padura, Măști, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Paralela 45, 2021.

E indiscutabil faptul că Leonardo Padura a devenit în ultimele două decenii cel mai important prozator cubanez, iar acest statut l-a obținut în ciuda faptului că și-a deghizat încă de la început proza sub forma romanului polițist. Tetralogia anotimpurilor Havanei, din care face parte romanul Măști, îl are în centru pe polițistul cubanez Mario Conde, zis și Contele, și e construit în jurul pretextului unei investigații, pentru a se dezvălui treptat drept ceea ce este de fapt: o scufundare în infernul unui oraș toropit de căldură, corupție și prejudecăți. De altfel, trebuie spus că acest roman, primul din tetralogie tradus la noi, este cel de-al treilea din cvartet, „romanul-verii”. E o lămurire necesară celor care nu vor înțelege de ce Conde a fost trimis la munca de birou, în urma unei altercații ce a avut loc probabil în volumul al doilea, al primăverii havaneze.

Într-un eseu formidabil, intitulat „Mi-aș dori să fiu Paul Auster”, Padura deplînge rolul scriitorului provenit dintr-o cultură „minoră”, care se confundă, indiferent de calitatea scriiturii și a temelor abordate, chiar cu acea cultură și societate de care încearcă cu disperare să se desprindă. Un scriitor ca Paul Auster (față de care Padura își mărturisește admirația necondiționată) nu e întrebat despre viața sub administrația Bush Jr., nici dacă are de gînd să rămînă în țară dacă Sarah Palin cîștigă alegerile, nici nu i se cere opinia despre interogatoriile de la Guantanamo Bay: întrebările care i se pun gravitează în jurul propriei opere, a modului în care-și construiește personajele, este întrebat despre poezia franceză pe care a tradus-o și despre baseball sau cinematografia italiană. „Lucrul cel mai trist pentru un scriitor cubanez care a hotărît să rămînă în Cuba este că nu poate avea privilegiul de a vorbi despre literatură”, conchidea Padura. Tristețea aceasta se resimte și în romanele lui: e nevoie de o lectură foarte fină pentru a îndepărta faldurile perdelei care învăluie proza cu elemente de „viață cubaneză” și pentru a pătrunde în tema care se pare că-l obsedează pe scriitor: în cazul de față, dedublarea, masca asumată la diferite niveluri ale existenței. Mai mult, miezul teoretic al romanului de față este chiar eseul lui Artaud, Teatrul și dublul său, pus în abis de viața și „maniera” unui foarte interesant personaj, un regizor cubanez, homosexual disident cu experiența intelectuală a Parisului lui Sartre.

Dacă perspectiva romanului este pusă în cîrca unui polițist tipic (de-a dreptul caricatural), macho pînă-n vîrful unghiilor, misogin, bețiv și fumător înrăit, asta nu face decît ca efectul de „stranietate” să fie și mai pregnant. Mario Conde, construit după rețetarul clasic al romanelor hard-boiled, se trezește în mijlocul fierbinte al cercurilor homosexuale havaneze, după ce un tînăr este găsit strangulat în parc, îmbrăcat într-o superbă rochie roșie. Dacă Padura l-ar fi făcut pe Conde să treacă printr-o educație care să-l facă să-l „înțeleagă” pe Celălalt, am fi avut de-a face cu un roman prost. Nu, Conde nu are parte de reeducare, mai curînd de o întoarcere în punctul zero: redevine ceea ce își dorise înainte de a intra în poliție: scriitor. Iar această transformare aduce cu ea nu doar toleranța, cît și o testare fină a propriilor limite – cum ar fi aventura cu o tînără despre care nu știe, pînă în clipa contactului sexual, dacă e sau nu un travestit.

Personajul Alberto Marques, dramaturg persecutat de regimul socialist, se transformă dintr-o caricatură (redată ca atare de privirea lui Conde) într-un adevărat erou, practic singurul personaj cu coloană vertebrală din întreg romanul. Tot așa, ceea ce debutează ca aventură detectivistică a unui Marlowe cubanez devine o meditație sumbră asupra artei, fanatismului și sexualității. Marques îl poartă pe Conte prin lumea subterană a Havanei artistice ca un Virgiliu dantesc, el fiind, de fapt, chiar un personaj inspirat de persoana reală a dramaturgului avangardist cubanez Virgilio Piñera, autorul celebrei tragicomedii Electra Garrigo, o piesă care a revoluționat literatura cubaneză în anii ʼ50. Marques este un regizor care descoperă, prin intermediul unui sejur parizian petrecut în cercurile lui Sartre, dar și în cabaretele travestiților, calea de a revoluționa ceea ce este deja revoluționar. Punerea în scenă a Electrei Garrigo, filtrată de revelațiile lui pariziene, este sabotată de intervenția politicului și a unei exilări tipice societății staliniste. Exilarea sa politică se transformă într-un prelung exil voluntar, iar avangardistul într-un personaj atins de „malaise”, un om profund scîrbit de natura umană.

Interesant este mai ales melanjul de stiluri, care poate da ușor peste cap un cititor pregătit să înfrunte aventurile unui simplu roman polițist: narațiunea generală, o povestire abordată à la Hemingway (maestru recunoscut al lui Padura, care i-a și dedicat un splendid roman, deocamdată netradus la noi), lasă locul unei scriituri moderniste dirijate de Marques (atunci cînd și povestește perioada pariziană), dar și unor inserții de tip Cortázar/Camus (în special în povestirea din povestire, care redă încercarea prozastică a lui Conde, în care un șofer de autobuz are revelația necesității unei crime, pe care o înfăptuiește în ciuda traseului neașteptat al propriei existențe).

Tocmai de aceea, trebuie lăudată traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari, care trece cu lejeritate de la stilul argotic pursînge la cel mai intelectual discurs avangardist. Măști e un roman care poate satisface atît cel mai pretențios cititor de literatură polițistă, cît și pe cel care caută o aventură intelectuală.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Este autorul biografiei Caragiale. Scrisoarea pierdută, Editura Polirom 2019.

Mai multe