Ghidul xenofobului: islandezii

● Richard Sale, Ghidul xenofobului: islandezii, traducere din limba engleză de Ines Hristea, Editura Nemira, 2011.

Iată că seria Ghidul xenofobului, adusă la noi de Nemira (începînd din 2009), nu a ajuns la fundul sacului, cum tare mă speriasem la un moment dat, ci continuă bine mersi, adică simpatic şi isteţ, cu noi investigaţii de moravuri naţionale. O ediţie „caldă“ e chiar acest volum despre „recii“ islandezi – popor insular cu vreo 300.000 de membri pe inventar, oameni greu încercaţi de prohibiţia la bere pînă în 1989 (eliberator an!). C-or fi fost neam de vikingi sau de celţi, ei sănătoşi le-au dus pe toate, de la pescuit pînă la îndelungata tutelă daneză, ba chiar au găsit timp şi pentru o orchestră naţională, pentru un Muzeu de Falologie (!), pentru un Nobel literar (Halldor Laxness, în 1955) sau pentru performanţa de a fi cea dintîi naţie care a ales o femeie ca şef de stat.

Întrucît tac, islandezii fac tot felul de lucruri, multe surprinzătoare. Dar şi tăcerea lor e cu dichis. Încruntarea taciturnă, „care reprezintă normalul pentru insulari“, ar fi născută „din obişnuinţa de a lua în faţă vîntul iernii“. Pe de altă parte, mulţi dintre islandezii care beau – în tăcere – o cafea sînt tăcuţi pentru că nu obişnuiesc să pună zahărul în ceaşcă, ci să ţină un cub de zahăr în gură. În al treilea rînd, limba lor – cum spune şi un vers local – e mult prea dificilă pentru a o folosi la „politeţuri“, „gargară“ etc. În schimb, exprimarea în scris a devenit „o ocupaţie naţională“. În vechime, un bard local creştea o turmă de 120 de vaci pentru a avea suficientă piele de viţel pe care să-şi aştearnă opera. Astăzi, circulă zvonul că va fi ridicată o statuie „în cinstea unicului islandez care n-a scris niciodată o poezie“. 

Altminteri, la fel ca toată lumea, şi islandezii sînt foarte români.