Ghidul xenofobului

● Sahoko Kaji, Noriko Hama, Robert Ainsley, Jonathan Rice, Ghidul xenofobului. Japonezii, traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura Nemira, 2011.

Din ce am constatat eu (ca tată de puştoaică), fetele de 12-13 ani de pe la noi arată un interes plin de chicoteli şi gîdilici pentru orice apariţii băieţeşti nipone. Poate unde i-or vedea ele mai mărunţei, mai tehnologizaţi şi mai zîmbitori din priviri, sau poate unde or fi fost vrăjite, în fragedă pruncie, de eroi animaţi gen Samurai Jack ori Naruto – cert e că, astăzi, japonezii au un succes nebun la puberimea fetească română. 

Îngrijorat de fenomen (ca orice tată de puştoaică), am înşfăcat volumul despre ei din seria Ghidul xenofobului şi am început să-l citesc cu un ochi rău, hotărît să pufnesc nemulţumit la fiecare rînd. N-a fost să fie. Textul – voit chichiricios – e mult prea simpatic ca să insişti cu încruntarea. Se lasă deoparte măreţia samurailor şi orice alte glorii ale naţiei lor, şi se discută despre melicurile cele mai răspîndite, generate (mai toate) de obsesia naţională pentru evitarea situaţiilor stînjenitoare. Punînd detaliile cap la cap – cortegiul kafkian al ritualurilor nipone, subtilitatea plecăciunilor, acrobaţiile verbale ale modestiei, piruetele pe după cireş, munca în exces (unde vacanţele, acceptate numai forţat, sînt marcate de simptome de sevraj), spirala fără sfîrşit a schimbului de cadouri sau de felicitări, WC-urile superechipate (aducînd mai degrabă cu cabina de pilotaj a unui avion), pileala în interes de serviciu, practicarea masivă a karaoke-lui –, înţelegi că faptul de a fi japonez se poate dovedi istovitor. 

Pe scurt, maliţia acestei cărţi m-a îmbunat. Are şi fiică-mea dreptatea ei să-i adore pe niponi. În fond, vorba lor: „Nici un fulg de zăpadă nu cade într-un loc greşit“.