Gheorghe Tașcă: Un gest de recuperare morală și intelectuală

● Gheorghe Tașcă, Un economist în misiune diplomatică la Berlin (1930-1932). Memorii și însemnări (1924-1949), Editura Vremea, București, 2021, ediție îngrijită de Ioan Opriș și Alexandra Filotti, vol. 1: 562 de pagini; vol. 2: 478 de pagini.

Meteahna abaterii atenției de la chestiunile cu adevărat importante nu e nouă în politică. Ea s-a practicat, de pildă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în România, stat în care decalajul economic dintre cei foarte bogați și marea masă de țărani pauperi era enorm. În loc să se ocupe de reforma agrară, care ar fi detensionat situația socială, elita politică a preferat să întrețină teme false, precum nocivitatea prezenței evreiești în economie și societate. Pe acest fond au avut loc răscoala de la 1907 și reprimarea ei, care, prin primitivismul lor, au avut un profil mai degrabă țarist decît european. La antisemitism, elitele politice – și în egală măsură și cele culturale – au adăugat și partitura națională, în numele căreia aceiași defavorizați erau chemați să mai rabde, mai întîi pentru realizarea uniunii naționale românești, apoi pentru prezervarea ei. Dar ignorarea decalajului economic de către elitele liberale, spune istoricul contemporan John Connelly, a fost o rețetă numai bună pentru fascism, care în România a avut atît de mult succes.

De aceea nu poți să nu ai un sentiment de satisfacție cînd descoperi o personalitate lucidă în acea perioadă interbelică plină de fantasme întreținute. Și mă refer la economistul Gheorghe Tașcă, al cărui jurnal a fost publicat pentru prima oară la Editura Vremea. La un moment dat, profesorul Tașcă susține o conferință la Sorbona, unde, povestește el în jurnal, a accentuat caracterul social al proprietății. Sau – în termeni pe care probabil azi i-ar folosi Curtea pentru Drepturile Omului de la Strasbourg – unde a descris în ce condiții dreptul la proprietate poate suferi o limitare necesară pentru bunul mers democratic al societății. În expunerea sa, Gheorghe Tașcă – fondator al Academiei de Studii Economice din București – distinge însă între calea sovietică de „socializare a proprietății” și opțiunea cuprinsă în reforma agrară din România din 1921, în care proprietatea ar fi fost văzută și tratată ca o „funcție socială”. El nu merge însă pînă la a releva și contextul post-habsburgic al reformei agrare românești, cînd multe terenuri din Transilvania au putut fi redistribuite de la latifundiarii maghiari și germani. După cum – pentru că prelegerea citată este din 1931 – era probabil prea devreme să accentueze eșecul acesteia, generat de lipsa de preocupare complementară pentru capitalizarea agriculturii.

Un alt argument remarcat în jurnal se referă la antisemitismul studențimii române. Cu același prilej al conferinței de la Sorbona, autorul povestește că Societatea Studenților Români din capitala Franței „îi storcea de bani” pe toți miniștrii români care treceau prin Paris. Banii însă erau destinați exclusiv „studenților creștini”, care acaparaseră Societatea, iar miniștrii, subliniază Gheorghe Tașcă, închideau ochii, „(...) în loc de a avea curajul să spună neted că în România nu sînt decît români, și studenții nu se pot împărți pe confesiuni”.

Jurnalul acoperă perioada 1924-1949. Relatarea prezintă lacune care nu i se pot însă imputa diaristului, o parte din manuscris fiind astăzi rătăcită. Titlul ales de Editura Vremea trimite la perioada dintre 1930 și 1932, în care economistul de profesie și politicianul mai mult amator a fost ambasador în Germania. Mandatul lui, concentrat pe parafarea unui tratat comercial cu Berlinul, s-a sfîrșit cînd Hitler a devenit cancelar. Finețea observațiilor sale s-a văzut și cu acest prilej: „Un guvern care confiscă libertățile elementare ale poporului”, scria el cînd se prefigura deja victoria Partidului Național Socialist german, „nu poate trăi decît prin succese exterioare. Dacă învinge Hitler, el va căuta desigur în afară un derivativ la gravele dificultăți interioare. Germania va fi silită să facă război și Dumnezeu știe ce se va alege de Europa în acest caz”.

Profesorul Tașcă a fost luat în mod eronat de comuniști drept un „dușman de clasă”; băiat de răzeș, el și-a făcut însă averea și renumele profesional pe speze proprii, nu prin înșelăciuni. Cu toate acestea, în anii de comunism pe care i-a prins, Gheorghe Tașcă a fost furat de bunuri de către noul regim, trăind o vreme din vînzarea cărților din bibliotecă. Apoi a fost arestat și întemnițat, găsindu-și sfîrșitul în groapa comună de la marginea Sighetului. Pe lîngă acest tip de informații biografice cuprinse într-o mărturie a fiicei Elisabeta, cartea include și alte însemnări ale autorului, un arbore genealogic al familiei, o listă a publicațiilor profesorului, o selecție din corespondența sa. În acest fel, volumele reprezintă și un gest de recuperare morală, nu numai intelectuală, a personalității profesorului Gheorghe Tașcă.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.