Gestica untergrund

● Florin Dan Prodan, Untergrund, Editura Junimea, 2023.

Deși practică formule poetice diferite, Florin Dan Prodan și T.S. Khasis au în comun înțelegerea periferiei ca model existențial, cu repercusiuni evidente asupra scrisului lor. În textele celor doi pot fi depistate diverse strategii de identificare cu marginalul sau de delimitare față de acesta. Mai mult de identificare decît de delimitare, aș zice. Toate acestea formează împreună o gestică untergrund ce pune în evidență raportul dintre individ și lumea exterioară, o relație fatalmente fragilă și problematică. 

Florin Dan Prodan reușește în Untergrund să descrie o realitate înregistrată de la un anumit nivel primar al percepției. E o poezie a unor gesturi ce nu vor să însemne altceva decît abandon în numele fidelității față de sine. E poezia celui care nu mai speră ca ceva semnificativ să-i rețină atenția. Lumea lui Florin Dan Prodan conține toposuri exotice diverse. Poetul pare angajat într-un proces de cunoaștere nemijlocită a unor spații pe care alții le ating doar prin imaginație. Nevoia lui compulsivă de a călători nu se soldează cu realități înregistrate fidel. El nu profită de situația lui de permanent globe-trotter, în sensul că nu produce fișe de călătorie, poetizate sau nu, ci înregistrează marginal unele aspecte. Nimic nu mai are puterea de a-l lua prin surprindere pe cel care și-a aflat identitatea inside zone. Florin Dan Prodan e cel care explorează periferia, dar nu într-un mod manifest. 

Referințele sale sînt din literatură și cinematografie, dar fără ca acestea să apară direct, ci doar reprezentate prin unele detalii ce riscă să rămînă insesizabile la lectură: „Aici se adună numele: aici uiți cum te cheamă / și cum îi cheamă pe ceilalți; bei o apă care te duce / cu ea; / dungă roșie, covor lung, cu colți de șenilă / și șolduri de pești, de păstrăvi te / taie cu aripi: coada lui strălucește ca / ochii tăi, apoi e un ochi de-al tău” („Nostalgia”). Există și trimiteri directe. Ele au rolul de a trasa unele identificări asumate: „ce / legătură poate fi / între icoana făcătoare de minuni / și lupul de stepă – / asta mă întreb și eu – / dacă biografia mea / poate accepta”. Cartea lui Florin Dan Prodan e alcătuită din patru cicluri: Zone, Agentul haosului, Orașul interzis și Whatsup. Aceste secțiuni se disting nu doar tematic, ci și prin geometria versurilor. Poeziile din cel de-al doilea ciclu sînt scurte, percutante, scrise parcă într-o stare de pierdere a vitalității. E punctată astfel o letargie a lirismului ce plusează semantic în favoarea unui alt model identitar: „cîte speranțe / tot atîtea / adevăruri inutile / cîte mașini / tot atîtea versuri / rapide / vrafuri de cărți / și de joburi / all meaningless / fuckinshit” („Cîte”). 

Nu avem de-a face cu o retorică a prăbușirii. Căderea nu are nimic emfatic. Nu se pune deloc accentul pe dramele interioare ale individului, nu se face caz de situația existențială precară. Totul e resimțit ca tautologie. Nici măcar suferința nu mai poate însemna ceva doar prin ea însăși. Gestica untergrund exclude orice formă de patetism, gestica untergrund elimină din ecuație utilitatea lumii. Poezia lui Florin Dan Prodan capătă forță prin acumulare. Unele texte par în primul moment simple flash-uri ca și cum scriitorul și-ar pierde interesul pentru acel mic fragment din realitatea sa pe care îl scoate inițial în evidență: „fluturi cirotici la ferestre de spital / tineri în discoteci la mare / poezia e dintr-o altă viață” („Mda”). Fragilitatea de esență a lumii lui Florin Dan Prodan e dată de neîncrederea pe care poetul o manifestă față de valorile mainstream.

Textele din Untergrund promit o explozie, o dinamizare a perspectivelor care însă nu se mai produce. Tot ce se articulează se dezarticulează pînă la urmă. Periferia rămîne singura formă coerentă de realitate pentru că aceasta nu emite pretenții: „e o cameră, e întuneric, o fereastră / cu gratii, o ușă neîncuiată / să mai scriem sau nu viața curge așa simplu / și mai sînt cîteva continente pînă la moarte / și o scrumieră plină cu organisme modificate / genetic / și atîtea sms-uri pierdute-n spiralele adn / nu mai ajung prin cătunul ceții la nici un drum / drept și sincer / nu mai ajung la izvorul hîrtiei / tristețea frige inimi de celuloză / unde s-a dus și noaptea asta?” („Tigri”). 

Poezia lui Florin Dan Prodan propune o asumare a subteranei ca model existențial. Prin acest filtru poate fi citită întreaga carte. Există și unele poeme aluvionare, nu ca dimensiune, ci ca mod de organizare internă a textelor. Acestea denotă o bună stăpînire a unor tehnici de construcție. Mă refer în principal la acele texte delirant-imaginative, populate cu tot felul de eroi harmsieni aflați în derivă de la natură. În unele situații nu e vorba despre lipsa logicii, ci despre acea logică declișeizată la care ajungi doar cînd migrezi spre margine. Dintr-un punct foarte jos, poetul transcrie prezentul încercînd să deceleze din el o lume dispărută: „Toți poeții din Rainbow îs cam morți, cam plecați […] / Scaunele goale și tocite te îndeamnă să te ridici. Tu crapi sticla și / scrii. Scormonești prin fum. Poate mai găsești un / cuvînt acolo. Alt rînd, vă rog. Pentru toată lumea / de altădată”.

O marginalitate asumată 

● T.S. Khasis, Plăcerea spectacolului, Editura Tracus Arte, 2023.

T.S. Khasis explorează și el în Plăcerea spectacolului această temă amplă și complicată a periferiei prin transcrierea aparent naturală a unei vieți de o marginalitate asumată. Dacă tot am parafrazat titlul cărții sale din 2015, aș mai adăuga și că Arta scalpării (2005) aducea aproape programatic în poezia douămiistă transcrierea cît mai fidelă a realității, cu evidențierea acțiunilor corozive ale acesteia. Cartea de față nu are aceeași forță precum cea amintită anterior din cauza unui deficit de epic ce ar fi antrenat mult mai eficient părțile componente ale volumului, rămase astfel la nivelul unor simple flash-uri.

Cu toate că pare ciudat ca unui poet să i se reproșeze minusul de epic, cred totuși că în cazul scrierilor lui T.S. Khasis dimensiunea narativă este cea care pune mai bine în evidență liricul împreună cu mecanismele lui intrinseci de intensificare a emoțiilor: „întins în pat rulez / gînduri despre ordine și disciplină / la sfîrșit va fi beznă pentru totdeauna / fără granițe stelare, fără onoare / gata și cu memoria. Rămîn în pat, / disciplinat și ordonat”. Se simte și din aceste versuri, dar și din multe altele acea „amorțire confortabilă” afișată, nu neapărat condusă spre ultimele ei consecințe. Poezia lui Khasis te poate deruta prin aparenta acceptare a unei situații existențiale. În realitate, nu poate fi vorba de așa ceva. Versurile următoare: „dalai lama a spus că mintea este asemenea unei parașute, / funcționează cel mai bine cînd e deschisă. / dalai lama feeling proud în lotus position / și tu, adîncit în trîndăvie, feeling like shit / și o groază de amintiri, slab luminate și alea” („Hard extern / Darius”) sînt edificatoare în acest sens.

Există unele poezii mai lungi, de pildă „Cînd în loc de sînge curge checeap (cu adi)”, în care poetul reușește să armonizeze mai multe tehnici poetice, să îndrepte mai multe planuri distincte spre punctul de convergență unitar. În acest fel capătă pregnanță tema memoriei, anunțată, de altfel, printr-un text de la începutul cărții. Se fac astfel trimiteri la un plan temporal ce vizează unele „evenimente” din Arta scalpării. Dimensiunea retrospectivă nu conduce în nici un fel către ideea de acceptare și cu atît mai puțin la cea de seninătate. Amintirile fixează ființa într-un rău ce are capacitatea de a se reactualiza în orice moment: „unde-s zăpezile de altădată? / demonul prostiei, figuri la papillon, / și 3 saci umflați de peturi (eram la cîțiva pași de primărie, / trebuia să ne căsătorim. Inele, / rude, cer senin. Hai să băgăm niște beri, i-am zis)”. Poemul se dezvoltă în baza unor rememorări progresive ce fac ca prezentul să fie dominat de toxina trecutului. Aceste acumulări de tensiune intră în contrast cu unele pasaje staționare, „de respirație”. 

Una dintre calitățile cărții în discuție rezidă din bunul control al acestor registre contrastive. Textul intitulat „nu?” mi se pare unul dintre cele mai realizate din întreaga carte. E o amplă interogație cu referire la statutul ipocrit al lumii, la marele decalaj dintre esență și aparență, la tot neadevărul camuflat în adevăr, toate acestea la alibiul dualității propriei ființe. Cu toate astea dimensiunea morală a volumului e destul de estompată, fiind dizolvată într-o dezordine perceptivă ce nivelează percepțiile acute: „sau / o vorbă aruncată-n vînt / schimbînd totul / așa cum / vîntul n-o poate face. / cel puțin cînd ești singur, / cu adevărat / singur, / cel puțin cînd / briza / bate cu adevărat, / cel puțin / cînd / cu adevărat / e pe bune”. 

Și poezia lui T.S. Khasis decurge tot dintr-o gestică untergrund ca și cea scrisă de Florin Dan Prodan. Diferența dintre cei doi constă în modul total diferit de gestionare a prezenței răului în lume ca ipostază a singurătății. Din poezia lui Florin Dan Prodan se poate deduce faptul că manifestările acestuia pot căpăta semn contrar dacă prin el se atinge un anumit status artistic compensator, în vreme ce pentru T.S. Khasis răul roade carcasa realității pînă la esență, pînă la strigătul de revoltă. Gestica untergrund e în definitiv o eschivă de la asumarea tranșantă a singurătății. 

Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.