Germanii și Gestapoul
● Frank McDonough, Gestapo. Mit și realitate despre poliția secretă a lui Hitler, Editura Trei, 2019, 272 de pagini, format 13 x 20 cm.
Cine nu știe de ofițerul în haină de piele care urcă scările în trombă și îi arestează pe nefericiții din Rezistență, îi duce în subsoluri și îi torturează acolo pînă obține mărturisirea completă? Este imaginea pe care filmele occidentale, americane și europene deopotrivă, au construit-o angajaților Gestapoului, poliția secretă nazistă, o imagine pe care am preluat-o și noi și pe care am combinat-o uneori cu cea a securistului din altă poliție secretă, cea comunistă, la care am avut acces mai direct și mai îndelungat. Așa s-a consacrat profilul Gestapoului, o instituție temută, populată de sadici care acționează arbitrar, plină de secrete murdare.
Numai că imaginea aceasta riscă să rămînă una remanentă. Între timp, unii istorici au cercetat mai atent documentele și le-au dat o interpretare mai nuanțată. Ca s-o înțelegem, trebuie să ne reamintim un concept-cheie al ideologiei naziste, acel Volksgemeinschaft pomenit constant în discursurile lui Hitler. Unii îl traduc prin „comunitatea națională”, alții prin „comunitatea de neam”, cea „populară” sau „a poporului”, a „etniei” sau a „rasei”. Este în fapt „corpul rasial” (Volkskörper) pe care nazismul și-a propus să îl curețe de „impurități”, fie ele minorități etnice sau religioase, comuniști sau socialiști, homosexuali sau țigani, cerșetori sau șomeri. Ei bine, pe scurt și simplificînd, istoricii de dată mai recentă au identificat și descris o anume atitudine a Gestapoului față de cei ce făceau parte din Volksgemeinschaft și un cu totul alt comportament față de cei excluși din această comunitate creată și întreținută ideologic. În primul caz e vorba totuși de reguli, de anumite drepturi, de un tratament care aduce cu cel administrat de o poliție obișnuită. Dar Doamne ferește ca din ancheta Gestapoului să rezulte că ești de fapt un „exclus”, un Gemeinschaftsfremde („străin de corpul social”) sau chiar o amenințare la adresa Volksgemeinschaft-ului – atunci foaia se schimbă și ești încadrat la paragrafele de lege sinistre care includ adesea trimiterea la pedeapsa capitală. Iar această atitudine se transmite mai departe, la procurori sau judecători. De exemplu, un maistru de la o întreprindere e turnat de subalterni că nu dă și nu răspunde la „salutul german”, ba chiar nu-i lasă pe muncitori să asculte la difuzoare cuvîntările în direct ale lui Hitler, Goebbels sau Himmler, ci îi pune la treabă. Afrontul e grav și maistrul e arestat de Gestapo (Geheime Staatspolizei), anchetat și trimis într-un lagăr de concentrare. Dar pentru că era din Volksgemeinschaft și a primit referințe bune de la patroni și alți membri ai comunității, e eliberat și se alege în cele din urmă doar cu o mustrare. Dacă ar fi avut antecedente politice neagreate sau vreun „beteșug” social sau rasial, ar fi rămas probabil în lagăr, unde mulți deținuți își găseau sfîrșitul. Povestea maistrului Heinrich Veet din Duisburg este reprodusă într-o carte despre Gestapo a profesorului Frank McDonough. Așa se explică, spune autorul, cruzimea cu care Gestapoul acționa în teritoriile ocupate din afara Germaniei: acolo nu avea de-a face cu Volksgemeinschaft, ci cu „rasele inferioare”. Și tortura, și asasinatele arbitrare erau făcute cu impunitate garantată.
O altă linie de dezvoltare a acestei interpretări revizioniste a specificului activității poliției secrete naziste este legată de gradul de avizare a populației față de modul de operațiune al Gestapoului. După război și mulți ani apoi, unii au spus că nu au știut de amploarea abuzurilor Gestapoului; cum se spunea și în România cînd era vorba de Securitate. Și într-adevăr, pentru un membru al „comunității rasiale” contactul cu Gestapoul nu era chiar inevitabil. Dacă te conformai, salutai cum trebuie, defilai cînd era cazul, îți vedeai de serviciu, nu te lua nimeni la întrebări. În plus, Gestapoul nu avea dimensiunile și omnipotența de supraveghere cu care a fost creditat; el reacționa mai ales la „pont”, rare au fost cazurile în care se autosesiza, spun istoricii. Dar nu din experiența directă le venea oamenilor cunoașterea. Germania era o țară intens „jurnalizată”, populația consuma – ca și astăzi – multă presă; naziștii înșiși s-au străduit să aducă în fiecare gospodărie cîte un aparat de radio. Și ce relata presa oficială? Într-una dintre cărțile sale, istoricul Robert Gellately povestește cum a dat de cazul unei femei care a fost arestată în urma unui denunț că „arăta ca o evreică” și că ar fi avut o legătură cu un bărbat „arian”, ceea ce în Germania nazistă de la acea vreme era interzis. Cazul a fost relatat la lumina zilei în ziarele germane și ca el, prin mass-media din timpul nazismului, erau sute sau mii de asemenea „lecții de viață”. Oamenii le citeau și nu spuneau nimic, le luau poate chiar ca fapt divers. Lumea deci știa, dar trăia într-o amorțeală morală indusă ideologic, în care s-a complăcut din calcul, comoditate sau teamă.
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.