Genius loci
Am dat recent peste un dialog spectaculos despre acea zonă pe cît de obscură şi de variată, pe atît de des invocată de diverşi „căutători“ în alte dimensiuni: Cabala. Lunga convorbire din care a ieşit volumul Les chemins de la Kabbale este o provocare adresată de profesorul francez Victor Malka celui mai important savant contemporan în domeniul Cabalei, Moshe Idel, despre care doar cunoscătorii şi cei suficient de interesaţi de istoria iudaismului românesc ştiu că e născut la Tîrgu Neamţ şi plecat în Israel abia în adolescenţă (1963). Dialogul cu pricina e limpede şi aplicat, deşi menţinut (cu efort de ambele părţi) la nivelul „grand public“; el cartografiază domeniul de la originile sale (neuitînd „viaţa cotidiană a cabaliştilor“) la marile texte-teme-ore, Cabala creştină şi legăturile sale cu filozofiile timpurilor, mesianismul iudaic, hasidismul. Este, ca să zic aşa, o carte obligatorie pentru cei care se încăpăţînează să folosească noţiunea de „cabală“ cu sensul de complot, conspiraţie, conjuraţie. Veţi vedea, e şi mai mult, şi mai puţin de-atît. Nu despre această aplicată convorbire (care ar depăşi, oricum, profilul rubricii de faţă) voiam să vă povestesc, ci despre un alt dialog la care am ajuns pornind de la „personajul“ conturat în cartea semnată împreună cu Victor Malka: un savant care „nu foloseşte niciodată trei cuvinte dacă îi ajung două“, un „geniu fără orgoliu“ (cum s-a spus şi despre maestrul său, Schlomo Pinès, cel care vorbea 70 de limbi), dar în acelaşi timp o persoană extrem de preocupată de perspectivele şi implicaţiile afirmaţiilor şi scrierilor sale. Iar personajul cu pricina, de o discreţie rară, de o modestie autentică şi de un optimism constitutiv, poate fi, probabil, găsit cel mai rapid în dialogul biografic cu Sorin Antohi intitulat Ceea ce ne uneşte, apărut în urmă cu cîţiva ani la Editura Polirom.
Cine ar vrea să ştie mai mult despre acest autor al unor cărţi (cîteva traduse şi în româneşte: Perfecţiuni care absorb. Cabala şi interpretare; Ascensiuni la cer în mistica ebraică; Fiul lui Dumnezeu şi mistica ebraică; Cabala şi Eros) care au schimbat cu totul peisajul în domeniul lor – trebuie neapărat să citească această carte. Trei lucruri mi s-au părut mai importante în conturarea personajului care se descrie în acest dialog consistent şi constant interesant: „sentimentul libertăţii“, memoria fabuloasă şi o structură extrem de tonică în care o viziune pozitivistă, aproapre sociologică, asupra realităţii se suprapune peste una magică.
Înainte de a pleca din România, la 16 ani, Moshe Idel a fost obligat de familia sa să-şi înceapă liceul la „real“, nu la „uman“, cum şi-ar fi dorit. A fost prima îngrădire a libertăţii de alegere (recunoscută mai tîrziu ca benefică), pe care a rezolvat-o cu mult umor, boicotînd orele neplăcute, copiind la toate materiile şi citind cufere întregi de cărţi. Libertatea sa structurală (simţită ca o revelaţie odată cu părăsirea României) a fost însă motorul care a ales în mai multe împrejurări decisive. De libertate interioară a ţinut, desigur, şi faptul că viitorul mare cabalist a plecat în Israel fără să ştie ebraică, pentru că a refuzat să poarte tot timpul iarmulka impusă de profesorii de la sinagogă. De nevoia de libertate profesională au ţinut şi publicarea – relativ tîrzie – a primei cărţi, şi ignorarea scandalului academic iscat de ea. Cum de libertate (interioară şi exterioară) ţine, fără îndoială, atitudinea nuanţată în disputa iscată de descoperirea trecutului legionar şi a duplicităţii lui Mircea Eliade. Critica lui Idel a fost mai degrabă una a perspectivei lui Eliade asupra iudaismului şi a surselor sale indirecte, fapt care nu-l împiedică să ţină, în continuare, pe catedră – în Israel sau în SUA – cărţile acestuia. Nu rămîne decît să sperăm că nevoia de înţelegere reală a lucrurilor, analiza inteligentă (şi lipsită de patetisme locale) a generaţiei interbelice vor adăuga, la bibliografia impresionantă a lui Moshe Idel, o sinteză promisă: The Generation of Discontent.
În privinţa memoriei fabuloase a lui Moshe Idel, am avut mereu, citindu-l, senzaţia unei materii vii: o memorie sensibilă a unei materii vii – citite sau trăite – care îşi capătă astfel adevărata importanţă. Memoria lui Idel – pe care o putem vedea şi în aceste două dialoguri complementare – e o formidabilă fiinţă vie, dotată cu o sensibilitate ce operează, într-o sincronicitate rară, cu cărţi, manuscrise neatinse de altcineva de secole, situaţii, percepţii, intuiţii.
În fine, luciditatea proverbială a lui Moshe Idel (în privinţa propriilor studii, dar şi în cea a naturii umane, a revenirii religiosului în centrul societăţilor contemporane, a cauzelor terorismului contemporan) este dublată de o – abia enunţată – conştiinţă a sacrului. Ceea ce nu veţi găsi în cărţile savante ale lui Moshe Idel şi veţi putea doar bănui în sugestii precum cele legate de prietenia iraţională cu I.P. Culianu (preocupările simultane şi independente ale celor doi pentru extaz şi călătorii mistice, explicate printr-un genius loci moldav şi isihast) sau de întîlnirea – povestită aproape tehnic, cu o extremă economie – cu Părintele Cleopa, la Mănăstirea Sihăstria. La fel cum nu veţi găsi în alte cărţi ale lui Moshe Idel urme ale umorului său (negru, spun unii) care-ar putea fi ingredientul principal într-o posibilă, viitoare, autobiografie.