Gellu Naum, undercover

● Marieva Ionescu, Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum, Editura Tracus Arte, 2018. 

O celebritate discretă însoțește pînă azi literatura lui Gellu Naum: dispensîndu-se cu bună știință de atributele popularității, ea își alege totuși un public al ei (care nu-i chiar atît de puțin numeros pe cît s-ar crede) și îl fidelizează aproape ocult. Într-o anumită măsură, lucrul poate fi pus pe seama inventarului de istorii care i-au aureolat poetului biografia simbolică pînă într-acolo încît au ajuns să-i invadeze și chiar să-i înlocuiască biografia civilă. Astfel de disponibilități sau de deschideri către hazardul obiectiv, cum au fost numite, astfel de „arheologii mediumnice“ alcătuiesc un serial fără echivalent în literatura română: momente de anticipare a unor evenimente cu totul improbabile, episoade de telepatie amănunțită, inventarea, în transă medicală, a unui limbaj, cu alfabet cu tot, de unică folosință ș.a.m.d. Dar asta, încă o dată, doar într-o anumită măsură. Și atunci, de unde provine restul, ce justifică pînă la capăt fascinația galvanică pe care opera lui Gellu Naum o exercită?

Secularizanți prin tradiție, comentatorii s-au ferit de această întrebare și, atunci cînd s-a putut, au amînat răspunsul sine die. Nu pentru că n-ar fi avut acces la el. În fond, sentimentul că scrisul lui Naum se alimentează dintr-un tip de experiență a exclusivismului spiritual e, ca orice sentiment, profund democratic. Îl pot trăi, acut și irevocabil, cu egală acuratețe, și cititorii diletanți, și specialiștii stricți. Dificultatea începe, însă, odată cu necesitatea de a-l exprima, de a-i conferi o descriere adecvată. Adică de a păstra un ton convingător pe fiecare etaj al pledoariei fără a contraface, prin falsă obiectivare, sunetul propriu al întîlnirii decisive cu un tip distinct de intimitate sufletească. Sînt critici importanți, o spun în cunoștință de cauză, cărora dozajul acesta nu le-a ieșit. Marieva Ionescu îl obține chiar de la debut.

Mai întîi, pentru că autoarea cultivă o practică intelectuală a colateralului, ocolind inspirat tot ce ar putea trăda, prin rutină, vitalitatea interpretării. Așa încît, încă din avanposturi, ea îl degrevează pe Gellu Naum de imperativele înguste ale principiilor suprarealismului de școală, tratînd manifestele lui (Critica mizeriei, Infra-noir, Éloge de Malombra și Le Sable nocturne) drept literatură confesiv-ermetică și plasîndu-le în teritoriul prozei, alături de piese de teatru ca Exact în același timp sau Poate Eleonora. E un abuz schimbarea aceasta de registru? În nici un caz unul mai mare decît acela de a privi romanul Zenobia drept roman! Simplu spus, pentru Marieva Ionescu, proză este, în cazul lui Gellu Naum, ceea ce, scris fiind, a fost lăsat în afara regimului așa zicînd prozodic. Și mai simplu: ceea ce, fatalmente, are o aparență grafică diferită de aceea sincopată a versurilor. Altminteri, știm: substanțial, totul e (sau ar putea fi) poezie la autorul Căii Șearpelui. Numai că în unele cazuri, și anume în cele care fac obiectul acestei cărți, camuflajul mai e etanș, iar inefabilul devine, cum spunea cineva, „efabil“.

Cu aceste repere pe post de teoreme ajutătoare, Marieva Ionescu reconstituie morfologia lumii lui Naum, luate ca întreg (și integrîndu-și natural componentele). O morfologie, mă grăbesc să adaug, coerentă și riguroasă, care nu se hrănește din speculație și nu se lasă tentată de impresionism. Situat, astfel, în descendența unor cărți de felul celei a lui Caraion despre Bacovia sau a lui Fondane despre Baudelaire, Spre partea cealaltă se dovedește un eseu veritabil, adică o demonstrație, nu o banală glosă fluentă. Cum anume? Abordînd inabordabilul cu singurul instrument consacrat cultural pentru rezolvarea unor asemenea aporii: comentariul teologic. Inutil să mai spun că nu despre opțiunea religioasă a lui Gellu Naum e vorba aici, ci despre raporturile sensibilității sale cu lumea, care sînt profund mistice și care privilegiază cuvîntul (ca formă de manifestare) și dragostea (ca temă aptă să subîntindă un destin). E un domeniu de expertiză cu totul particular, în care autoritatea o dețin Sfîntul Grigore de Nyssa, Maxim Mărturisitorul, Dionisie Areopagitul, Grigore Palamas sau Fericitul Augustin. Nimeni, înainte de Marieva ­Ionescu, n-a convocat, pentru explicitarea literaturii lui Naum, această tradiție bibliografică. Nimeni, de-acum înainte, nu va putea face abstracție de ea. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.