Fuga din Paradis
● Abdulrazak Gurnah, Paradis, traducere de Andreea Năstase, Editura Litera, 2022.
Paradis reprezintă, cred, cel mai indicat punct de pornire înspre continentul deschis literaturii de atît de hulitul și totodată doritul Premiu Nobel pentru literatură: dacă acesta nu i-ar fi fost decernat în 2021 lui Abdulrazak Gurnah, literatura lui ar fi rămas cunoscută în continuare unui cerc restrîns de cititori. După surpriza inițială, următoarea reacție populară a fost una de curiozitate, iar acum această atît de omenească meteahnă poate fi în sfîrșit satisfăcută. Din punctul meu de vedere, cele două romane traduse la Editura Litera, Paradis și Abandon, sînt cele mai bune dovezi ale faptului că Academia suedeză a ales bine de data aceasta.
Paradis, romanul lui Abdulrazak Gurnah nominalizat în 1994 la Man Booker Prize și Whitbread Prize, este, cred, punctul ideal de pornire în descoperirea operei scriitorului născut în Zanzibar. Melanj de Bildungsroman, roman istoric, roman de călătorii, roman de dragoste, Paradis aduce la viață o lume extrem de complexă, parte a unui continent aflat pe punctul de a trece prin schimbări care se fac abia simțite, dar care urmează să-l zguduie și să-l scufunde în mîlul istoriei secolului trecut.
Protagonistul romanului, un copil de 12 ani, Yusuf, e oferit zălog (a se citi „sclav”) de tatăl său unui negustor bogat, pînă cînd banii oferiți prin camătă vor fi returnați. Așa începe călătoria vieții acestui Nicholas Nickleby din Africa de Est, care ajunge pentru prima oară într-un mare oraș în care puținele bogății sînt disputate de arabi, indieni, germani și englezi. De aici viața lui devine o înlănțuire de „alegeri” („twists and turns”, vorba lui Daniel Mendelsohn), cea mai importantă fiind călătoria în interiorul continentului alături de caravana negustorului, un bărbat misterios ce pare a decide soarta tuturor cunoscuților lui. Drumul inițiatic prin lumea tradițională africană îl pune în fața violenței, a morții și prieteniei, dar îl așază și în centrul unei lupte inegale, disperate a triburilor împotriva lumii moderne reprezentate de forțele colonialiste. Omul alb, o fantomă care scoate fum pe nări și gură, care mînuiește arme de foc nemaivăzute și împarte moartea cu o lejeritate ce pare a fi apanajul unor zei, este mai mult o absență, fața nevăzută, deși simțită, a unei noi narațiuni mitologice. Deși imperialismul colonialist abia își croiește drum în acea zonă, Gurnah descrie o lume în care putreziciunea și-a croit de mult drum. Sclavia, crimele, sărăcia și indiferența față de viața umană sînt tare ale unui continent blestemat încă din cele mai vechi timpuri.
Paradisul este mai întîi reprezentat de superba grădină a negustorului, înconjurată de ziduri și care are și rolul de colivie aurită pentru cele două neveste ale „Unchiului Aziz”, Zulekha și Amina. Pe măsură ce Yusuf se maturizează și se transformă într-un tînăr alarmant de frumos, el devine asemeni acelor ziduri: dorit și plin de dorință. Astfel, prezența lui îi devine indispensabilă soției mature, desfigurate, Zulekha. În același timp, el este doritorul Aminei, sclavă asemeni lui, lăsată zălog de un tată cu datorii. El devine receptorul manifestărilor gîndirii magice ale unei femei cu nervii la pămînt și cel ce-și canalizează iubirea către o tînără asemeni lui. Ambele direcții de manifestare a dorinței se vor dovedi străzi cu sens unic.
De altfel, Yusuf nu este un personaj propriu-zis, cît un nod simbolic, locul în care proza își strînge toate semnificațiile: el poartă numele unui important personaj din Coran, Profetul Yusuf, al cărui destin se dezleagă în vis și, asemeni lui, este purtătorul unor vise violente, premonitorii, care-i aduc respectul plin de teamă al celor din jur. În același timp, el este obiectul dorinței acelorași, datorită frumuseții lui și finalul, care poate fi citit în multe feluri, decurge din această dorință. Spre deosebire de Yusuf din Coran, acestui Yusuf îi ia mulți ani să realizeze că e sclav, că paradisul în care trăiește nu e altceva decît un teritoriu stăpînit de un fals „unchi” și că nu are să-și mai vadă părinții niciodată. Pînă să aibă însă revelația finală, el înțelege că pămînturile pe care le cunoaște sînt pătate de secole întregi de blestemul sclaviei. Înainte să vină europenii, Africa de Est a fost în mîinile arabilor, așa că durerea și sărăcia sînt stratificate palimpsestic într-un pergament care se cere descifrat. Yusuf este, așadar, protagonistul unui roman ce surprinde sosirea noilor stăpîni de sclavi, al cărui nume este luat din Coran, cartea sfîntă a foștilor stăpîni de sclavi. Ceea ce face Gurnah aici este să anuleze idealizarea continentului african, să suspende ideea că înainte de venirea europenilor totul era lapte și miere în Africa. Dimpotrivă, romanul vorbește despre o lume descompusă, unde materialul uman este descompus, incapabil să-și recapete inocența.
Odată ce realizează faptul că paradisul la care tînjește nu este altceva decît un alt strat al sclaviei, Yusuf devine un luptător pentru drepturile civile: el încearcă să convingă ceilalți sclavi că libertatea trebuie căutată la porțile Paradisului (probabil în insula Zanzibar), pentru a se lovi, însă, de refuzul acestora de a se scutura de lanțuri. Sclavia, pare a sugera Gurnah, atunci cînd nu este una atroce, este preferabilă, în cazul anumitor oameni, eventualității unor chinuri sau chiar morții iminente. A fi sclav în slujba unui arab poate părea un paradis în comparație cu amenințarea sclaviei în slujba germanilor care se pregătesc de Primul Război Mondial. De aceea Paradisul nu doar nu poate fi găsit, ci rămîne nevăzut, un regat al cerului pe care-l poți atinge doar cu armele visului.
Romanul se încheie în zgomotul făcut de cizmele soldaților germani ce mărșăluiesc prin oraș, purtătorii unui dezastru iminent: un final foarte apropiat de cel al Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann, un scriitor la fel de fascinat de figura biblică a lui Iosif.
Roman care se hrănește din materia vîscoasă a visului și a miturilor, de o poeticitate și o senzualitate ce-i dau sonoritatea unei povești din afara lumii, Paradis e dovada faptului că poate ar trebui să ne căutăm povestitorii și în afara listelor de „bestseller”. Vorba lui Bulgakov, manuscrisele nu ard. Și nici romanele nu sînt sortite uitării, oricîte ziduri ar ridica timpul în jurul lor. Foarte bună traducerea Andreei Năstase.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Abraxas, Editura Polirom, 2022.