Frumoşii visători

3 iunie 2010   Carte

Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea, Editura Cartea Românească, 2010.

Acest al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari creşte, de fapt, din Cartea tuturor intenţiilor, roman publicat în 2006 la Editura Vinea şi republicat acum doi ani la Cartea Românească, după ce, în ciuda distribuţiei ca şi inexistente, a avut parte de un mare ecou în breasla poeţilor. Mircea Cărtărescu a recomandat entuziast acel mic roman creditîndu-l cu „şansa de a deveni o carte-cult, definitorie pentru o generaţie, asemenea Lupului de stepă al lui Hesse sau faimosului Pe drum de Kerouac“. Ei bine, asemenea fraze pot însoţi şi acest al doilea roman, mai consistent şi încă mai reuşit, unde, deşi nu sinuciderea, ci dragostea este tema principală, găsim nu doar cîteva dintre personajele primului, dar şi întregul filon poetic şi intelectual care dă savoare stilului şi greutate scrisului lui Marin Mălaicu-Hondrari, a cărui sevă narativă vine, de altfel, din propria-i biografie.

Romanul prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, hexagon narativ în centrul căruia se află cîteva poveşti de dragoste pe cît de intense, pe atît de complicate. Adrian, personajul principal, este un tînăr poet din Năsăud, obsedat de literatură, ajuns în Spania pentru a învăţa limba lui Borges-Márquez-Cortázar, dar, de fapt, plecat în căutarea propriei vieţi. Va fi paznicul de noapte al unui parc cu maşini second-hand, va lucra pe o podgorie, va face şi pe şoferul de maşini furate pentru Vanessa, o argentiniancă bisexuală, pe care o va cunoaşte întîmplător şi căreia îi va deveni amant. Reîntors în Spania ca traducător – după ce o va fi părăsit din cauza morţii tatălui – se va îndrăgosti însă de Maria, sculptoriţă şi basistă într-o trupă de latino-jazz, căsătorită, dar care, prinsă şi ea în vîrtejul pasiunii şi neputînd renunţa la soţ, va consimţi la o viaţă dublă. Al doilea personaj principal, prin aportul său narativ, este Dana, o tînără studentă din Cluj, care vine în Spania la mama ei şi e pe cale să se căsătorească cu un imigrant român, închis însă în ultimul moment pentru a fi fost implicat în reţeaua de infractori din care făcea parte şi Vanessa. La Madrid, Dana îl va reîntîlni pe The Great, poet şi prieten cu Adrian, de care se îndrăgosteşte şi alături de care pleacă la Berlin, unde acesta are o bursă. Dan Parfenie este celălalt poet prieten al lui Adrian, acestei triade existenţialist-lirice adăugîndu-i-se şi o fată, Lidia, supranumită „la madre de la poesía“, Stăpîniţa şi păzitoarea lor. Dintre toţi cei menţionaţi, numai The Great nu vorbeşte, în rest avem parte de perspectiva fiecărui personaj asupra acestor peripluri (simplificate de mine la maximum), trasee & traiectorii pasionale în căutarea literaturii, a vieţii sau a dragostei. O adevărată ţesătură de călătorii şi iubiri întinse între Transilvania, Berlin, Córdoba, Madrid şi Buenos Aires, pînză (inter)continentală în care sînt prinse toate personajele (de patru naţionalităţi diferite) prin acea forţă stranie a hazardului şi a coincidenţelor care face ca, la un moment dat, fiecare să afle şi să se afle în apropierea celuilalt, căutîndu-se sau doar intersectîndu-se.

Dar romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari nu vorbeşte doar despre acest tip de apropiere fizică, geografică, întîlnirile dintre personaje au loc, de fapt, sînt (pre)determinate la un nivel pur spiritual. Cartea are ca fundal imigraţia şi infracţionalitatea (cu momente alerte, pline de suspans), dar romanul este, de fapt, un poem despre apropierea acestor oameni, singuratici şi visători, fiecare un suflet neliniştit căutîndu-şi prin lume propriul ecou într-un alt suflet, un poem despre telepatia sufletelor hrănite cu literatură. Confruntările interlope sînt concurate de întîlnirile literare: Adrian o cunoaşte pe Vanessa restituindu-i un colet furat în care se afla romanul lui Cortázar 62.modelo para armar, Dana va intra întîmplător la o lectură a lui The Great de la Sibiu, pentru ca apoi versurile acestuia să-i vorbească profund şi să se îndrăgostească de el, pasiunea comună a Vanessei şi a lui Myriam este poezia, aşa cum şi iubirea dintre Adrian şi Maria va fi întreţinută cu versuri, ca să nu mai vorbesc de aceşti „cîini romantici“ – Adrian, The Great şi Dan Parfenie – care, exceptîndu-l pe ultimul, decid că, pentru a-şi învia literatura şi, implicit, pe sine, trebuie să dispară timp de cinci ani plecînd prin lume, uitînd unul de celălalt, nemaiscriind şi nemaipublicînd nimic. Momentele de apropiere, de dragoste sau convieţuire temporară dintre Adrian şi Vanessa, dintre Adrian şi Maria (cum este spendidul episod în care aceştia locuiesc pe un vas de croazieră dezafectat fugind din calea macaralei care dezmembrează vasul, pe versuri din Rimbaud) sau episodul berlinez dintre Dana şi The Great au ceva din lentoarea şi senzualitatea stilului cu care povestesc întîlnirile dintre oameni un Almodóvar sau un Wong Kar-Wai (acesta din urmă chiar citat de Vanessa: „Dragostea presupune coincidenţă. Ce, n-ai văzut 2046?“).

Toate aceste imposibile poveşti de dragoste între străini, mereu pe drum, în hoteluri sau rulînd cu maşina, vagabonzi superiori care, înfruntîndu-şi tristeţile şi distanţele, se leagă unii de alţii „vorbind“ pasional prin stări, gesturi (se fumează enorm), priviri şi cuvinte scoase din cărţi (dar mult mai puţine decît tăcerile), fac din Apropierea o carte extrem de frumoasă în mişcările ei interioare de un fin erotism dublat uneori de o vagă violenţă, o carte poetică şi seducătoare prin fiecare personaj şi, mai ales, prin fiecare frază, şlefuită aproape muzical. Vocile personajelor – cele feminine fiind foarte bine conturate – sînt bine delimitate stilistic, cu un plus pentru Lidia, o ţicnită adorabilă, inventatoare a „păşunismului apocaliptic“ şi lăsată pe dinafară de pactul dispariţiei „cîinilor romantici“. Scriitura lui Marin Mălaicu-Hondrari, neostentativă, săracă în tropi şi cu fraze mai degrabă scurte, este însă deosebit de fluentă şi de rafinată, are o naturaleţe aproape hipnotică, cuceritoare oricum prin felul în care suprapune imaginile şi reflecţiile, epicul şi introspectivul. Rareori am citit fraze mai simple şi mai puternice. Venit dinspre poezie şi traducerea de poezie, Marin Mălaicu-Hondrari este printre ultimii stilişti intraţi în proza românească. În ciuda finalului cam neinspirat (şi a unei coperte frumoase, dar care nu spune nimic despre ce-i înăuntru), Apropierea este genul de carte livrescă scrisă şi inteligent, şi cu stil, şi cu suflet, care va face fani. Merită.

P.S. Mi-aş dori ca atunci cînd termin de citit romanele apărute la Cartea Românească să nu rămîn, aproape de fiecare dată, cu paginile desprinse de cotor. Se face economie la lipici sau cum?

Mai multe