Frumoasele anormale

● Ioana Nicolaie, Pelinul negru, Editura Humanitas, 2017. 

Vocea care spune povestea în Pelinul negru aparține Agustinei, o fetiță de nouă-zece ani care nu reușește să învețe cititul și care se vede obligată, din nou, să repete clasa întîi. Născută la trei luni după accidentul de la Cernobîl (pelin negru, în traducere), înțelegem că înapoierea fetiței, care la naștere a suferit de meningită („aprindere de creieri“), este o consecință a contaminării radioactive.

Agustina este mezina unei familii cu nu mai puțin de doisprezece copii, care trăiește la țară (lexicul este specific: „a ciuciura“, „căpustă“, „mocicoșă“, „fișcoaia“, „șvebe“ ș.a.), undeva în nord, la graniță, la doar cîteva sute de kilometri depărtare de Cernobîl. Dificultățile pe care le are cu învățatul îi fac viața grea mai ales la școală, unde Agustina suferă agresiunile de limbaj ale colegilor care nu-i iartă faptul că „nu ține pasul“ cu ei. Fratele ei mai mare, Sever, elev bun la învățătură și cu care, fiind repetentă, a ajuns chiar colegă de clasă, este cel care îi ține partea și o apără la școală de cruzimea copiilor. Prin rușinea de a eșua din nou să treacă clasa însă, Agustina începe să resimtă spectrul anormalității ei inclusiv acasă, în familie, unde pare că dezamăgește, nefiind demnă de dragostea necondiționată de care se bucură, pe care, de altfel, se teme c-o s-o piardă. Relația dintre cei doi frați colegi de clasă, precum și atmosfera de acasă, unde, din cauza vîrstelor diferite ale celor doisprezece frați, există o ierarhie, o diferență în trepte a înțelegerii vieții și a implicării în problemele de familie, toată această imagine a complexității organismului familial, unde copiii se înțeleg diferit unii cu alții și își percep diferit părinții (pentru unii tatăl e bun, pentru că muncește mult și citește Biblia; pentru alții e rău, pentru că-i bate și e zgîrcit) este foarte puternică și deschide cartea precum o simfonie cu multe voci, instrumente, tonuri și registre.

Decizia familiei de a o muta pe Agustina la o școală specială pentru a avansa cu învățatul produce o schimbare majoră în viața fetiței. Ruptă de casă, scoasă din sînul familiei, fetița se trezește într un stabiliment deopotrivă străin și straniu, unde așa-zisa anormalitate capătă nenumărate nuanțe (vezi și fragmentul de mai jos). Școala specială adună laolaltă fete orfane (unele, probabil, țigăncușe, după cum sugerează cineva), handicapate fizic, cu probleme mentale, uneori doar violente, alteori suicidare, sau pur și simplu puțin altfel, așa cum este Agustina, la a cărei viață interioară avem acces din plin. Agustina este doar „un fel mai ciudat de copil... normal“, cum aproximează directorul școlii speciale, cumva depășit de complexitatea minții și naturii umane. Căci frumoasa Agustina („am părul ca mama-frunză și ochi albaștri“) este doar o fetiță bună, cuminte și sensibilă, talentată la desen, cu o imaginație bogată (personifică răul ca-n basme și are fanteziile vîrstei, prietenii și dușmanii imaginari). Poartă cu sine greutatea rușinii de a fi „grea de cap“, „mototoală“, „proastă“, „înapoiată“, „handicapată“, „oligofrenă“ sau „anormală“ (cum îi strigă unii și alții) și, prin urmare, începe să dezvolte teama de a fi alungată de-acasă și chiar de a fi nevoită să trăiască „prin canale“, la marginea societății.

Amestecul de candoare, sensibilitate, imaginație, vinovăție, rușine și frică din vocea Agustinei, care-și dorește cu tărie să nu fie o „drugă“, ci o „tutuană“ (numele unor păpuși ce simbolizează normalul și anormalul), este, de fapt, un emoționant proces de conștiință infantilă, deopotrivă crud și înduioșător, prin care fetița își caută și-și chestionează identitatea cu propriile ei forțe, în cadrul propriilor limite. De altfel, percepția asupra propriei persoane oscilează, uneori știe și crede în normalitatea ei, alteori gîndește că „pentru cei ca mine s-au făcut școlile speciale“. Gradele de normalitate sînt mereu invocate în discuțiile fetelor tunse chilug de la școala specială, permanent apăsate de spectrul diferenței decisive care le-ar condamna să trăiască în canale: „«Tu ești normală, Crucișa?», o întreb. «Cred că da. Nu se vede?»“ sau „«Tu ești mai normală decît mine», zice ea. «De ce spui asta?»“ sau „Lucrăm cu psihologi care știu să tragă ca pe puroi toată prostia din capul nostru. Și încetul cu încetul o să ne deșteptăm, pînă o să ajungem mai normale decît toți, chiar și decît doamnele.“

Sînt anii ’90 (se vorbește de Revoluție, ajutoare de la străini, Caritas și disponibilizări), iar școala specială, unde fetițele „anormale“ se joacă, merg în drumeții, unde descoperă natura și animalele, sau urmăresc Dallas­ -ul; mediul școlar, cu amestecul pedagogic de inocență și izbucniri violente, denotă umanitate și pare cumva o lume mai normală decît realitatea de afară. Rezonînd în trei spații diferite (familia, școala și imaginația), vocea Agustinei narează episoade dramatice și extrem de emoționante (capitolele 21 și 28 sînt cele mai puternice din carte, iar Nadia, personajul cel mai tragic), dar dă și pasaje pline de poezie, duioșie și umor, așa cum este, printre altele, prietenia ei cu Guițu, „frățiorul-porc“ (episod care amintește de romanul Porcul de Andrew Cowan, unde doi frați orfani își alcătuiesc o nouă familie împreună cu un porc).

Scris pe un ton aparent lipsit de spe­ran­ță, prin apropierea mentală a fetiței de porc (subumanul), finalul sugerează însă și o anumită formă de eliberare și libertate a fetiței care rămîne diferită de toți ceilalți într-o lume a poeziei, candorii și empatiei fără constrîngeri. Roman psihologic de atmosferă, chestionînd prin vocea lirică a unui copil diferența, anormalitatea și, în fond, apartenența la lume, Pelinul negru, cel de-al treilea roman al Ioanei Nicolaie (după Cerul din burtă și O pasăre pe sîrmă), este cel mai ambițios și cel mai bun.

***

Ioana NICOLAIE
Pelinul negru (fragment)

Dacă nu sîntem nebune, de ce ne spun toți așa? Și cum sîntem noi, copiii de la școala specială? Unii păduchioși. Alții fără putere în picioare. O fată, dintr-o altă clasă, fără o mînă. Cîțiva ciorcuși, așa, ca Crucișa. Și-apoi ceilalți, bîlbîiții, cei care urlă, cei care fac crize. Și-o grămadă de handicapate, fiindcă au deja hîrtii doveditoare. Și primesc bani de la Stat. Și aici, ca să nu ajungă pe străzi, li se bagă în cap învățătura. Dar eu n-o să stau niciodată într-un canal. O am pe mama și ea știe că nu-s decît un gălbior, între unsprezece alții. Iar ea vrea să mă crească tutuană. De-aia o s-o bucur un pic și-o să-ncerc să nu le mai zic chelelor nebune.…

Rău nu știu dacă-mi fac. Nu vreau să-mi dau cu pumnii în cap, dar cîteodată asta trebuie. Nu-mi mușc buza pînă la sînge, numai dacă ajung la capătul puterilor. Nu îngheț de spaimă decît cînd nu mai e nimic de făcut. Iar de copiii mai mari mă feresc. Și dacă se împiedică de mine, îi las, căci fetele alea, cele mai multe, nu ne distrug. Doar cîte una e dusă de tot și i se pune pata pe cîte cineva și e în stare să facă moarte de om. Pe nebuna mea o cheamă Dilia. Numai ce-mi aduc aminte de ea, că nu mă pot opri, tremur din nou și-ncep să plîng. Dar tocmai cînd nu-mi mai pot opri nodul din gît, ușa clasei se deschide. „Bună ziua, domnule director“, sărim toate chelele în picioare.

Inima îmi bubuie, fiindcă în spatele lui stau mamele. Cele puține, nici jumătate, care o să ne ia doar pe cîteva dintre noi acasă. Și e și mama, o văd, și nu știu cum să fac. Are fața mai slabă decît înainte, dar corpul mai gras. Poartă sveterul ei galben, cu găuri ­mici, de sărbătoare. Deodată mă gîndesc că poate n-o să mă mai recunoască și-o să aleagă pe altcineva, fiindcă toate chelele au început să se roage: „Mama, te rog, ia-mă și pe mine acasă! Vrei să fii tu mama mea? Mama, te ­roog, mama…“ Și-am strigat și eu: „Mama!“ Și nu le-am lăsat, le-am dat într-o parte, împrăștiind palme-n stîn­ga și-n dreapta, le-am îmbrîncit, zicînd: „Eu plec în vacanță, auziți! Eu! Căci asta e mama mea, nu a voastră! A mea! Mama!“