Frontierele povestirii

● Sorin Stoica, Dincolo de frontiere. Opere, prefaţă de Cosmin Ciotloş, postfaţă de Marius Chivu, Casa de Pariuri Literare, 2015.  

Ca unul care i-am recenzat/prefaţat toate cărţile la momentul apariţiei lor şi care i-am şi selectat texte în volume colective şi antologii, mi se pare deopotrivă dificil şi redundant să reevaluez opera lui Sorin Stoica (27 iulie 1978 – 6 ianuarie 2006) adunată în acest volum de aproape 1200 de pagini de literatură din care aproape jumătate conţin texte inedite. (În cifre, opera lui Sorin Stoica, cel mai tînăr scriitor din istoria literaturii noastre căruia i se dedică un astfel de volum, numără: o carte de proze scurte –

, plus alte cîteva grupaje de proze publicate prin volume colective –

şi

două romane –

şi

;

scris în ultimul an de viaţă; publicistica, adunînd peste 400 de articole –

; o dizertaţie de masterat, realizată sub îndrumarea profesorilor Şerban Anghelescu şi Vintilă Mihăilescu –

; plus corespondenţa electronică, note şi fragmente din agendele personale.) Excelentul serial în trei părţi pe care Bogdan-Alexandru Stănescu i l-a dedicat lui Sorin Stoica în ultimele săptămîni în

mă ajută însă să-mi confirm opiniile în cîteva puncte. 

„Sorin Stoica face parte din categoria prozatorilor cerebrali, care gîndesc întotdeauna cu trei mutări înainte, familie ce-l are ca figură tutelară pe Mircea Nedelciu. De altfel, înrudirea cu Nedelciu sare în ochi oricui are de-a face chiar şi tangenţial cu literatura română, iar asta chiar de la primul volum publicat de Sorin Stoica,

(2000)… Mă întreb de ce a ales calea asta în anul 2000, cînd ieşirile la rampă ale autorului, în paginile propriei cărţi, perpetuul joc narator/naratar/personaj/autor implicit etc. păreau desuete“, se întreabă BAS şi este îndreptăţit să o facă. Mai observă el figura aparte a prozatorului fantast pe care a făcut-o Mircea Cărtărescu în desantul prozatorilor optzecişti intertextualişti/autoreferenţiali; celălalt „intrus“, în opinia mea, fiind Cristian Teodorescu, un prozator realist pursînge situat la antipodul lui Cărtărescu, ambii aflaţi, deşi în direcţii opuse, la aceeaşi îndepărtare de plutonul teoretizant condus de Nedelciu. 

Pentru formula scrisului lui Sorin Stoica, un scriitor fără imaginaţie, dar cu un ex-traordinar simţ al observaţiei, am două explicaţii: în primul rînd, influenţa optzecistului Sorin Preda pe care l-a avut ca profesor la Jurnalism şi, mai ales, orientarea sa ulterioară spre antropologie, cum bine observă şi BAS în episodul al doilea al cronicii sale. Povestitorul Sorin Stoica era dublat de un jurnalist cu preocupări de antropolog, de observator care ţinea sensul şi explicaţiile la vedere, unde nimic nu era sugerat, totul era disecat, comentat. De aici „apetenţa sa viscerală pentru real („o ureche extraordinară pentru dialogul vulgar, comun, cotidian, nestudiat“ şi „voluptatea de a crea portrete, de a studia caractere umane“), totul însă turnat într-un „cofraj teoretic“. Din acest punct de vedere, Sorin Stoica nu era doar un povestitor, ci şi un culegător de poveşti care ştia cum să se infiltreze în mediile care îl interesau. El făcea literatură de/pe teren sau, cum spune BAS, era vorba de un vast act comprehensiv: „Lumea nu mai poate povesti, spune autorul, dar nu o face cu amărăciune, ci cu atitudinea unuia care se vede izolat, însă stăpîn pe o meserie uitată. Dacă ceilalţi trăiesc într-o lume construită din mici naraţiuni ridicole pe care le ingurgitează ca pe nişte mituri fondatoare, cel care asistă de pe margine şi ştie că posedă

-uri esenţiale şi rare (tradiţionale?) e un privilegiat – el are puterea de a transfera aceste mici naraţiuni în marea sa metanaraţiune. Orice, dar absolut orice poate fi inclus în aceasta, cu o generozitate egalată doar de cea cu care povestaşul oferă, la rîndul său, naraţiune.“ Deşi BAS spune că nu este un fan al romanului

(2002), abia aceasta este cartea unde Sorin Stoica îşi explică pentru prima dată arta metanarativă şi o pune în practică la modul teoretic conştient, celălalt roman,

(2005), din care preiau şi fragmentul de mai jos, fiind, în acest sens, o continuare cu baze biografice. 

Uluitoarea unitate a scrisului său vine din faptul că orice proză/articol/text sau notă/fişă din agende sale sînt tot atîtea intrări în marele jurnal/dicţionar narativ care este opera sa în care, de multe ori, e greu de trasat graniţele între genurile practicate. Observatorul aparent pasiv care era Sorin Stoica, cel care, odată ajuns în mijlocul micilor găşti/comunităţi/medii, trăgea permanent cu urechea, şi-a construit propria naraţiune ca pe un act de hermeneutică socială. Şi BAS observă foarte bine cele „două spectre auctoriale“: Preda &/

Nedelciu, două ipostaze între care pendulează toate scrierile lui Sorin Stoica.

În fine, mă bucur că şi BAS găseşte agendele interesante şi emoţionante, şantiere ale unor viitoare scrieri, agende încărcate de paratexte de tot felul, de la topuri, liste şi componenţe ideale fotbaliste la impresii personale şi subiective, un şantier care arată desfăşurarea de forţe observaţionale, analitice, ipotetice, ludice din spatele scrisului lui Sorin Stoica, un prozator de factură optzecistă catapultat în anii 2000 doar pentru a scrie o operă de 1200 de pagini care, mai mult ca sigur, va rămîne o insulă exotică în peisajul prozei contemporane.  

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

***

„Îmi era foarte greu să scriu, îmi propusesem să ţin un jurnal, unii chiar îmi recomandaseră, păreau că mă invidiază pentru şansa asta de a bîntui spitalul, de a face aici un teren. Să scrii în sala de mese e o senzaţie. Îmi era greu să notez şi îmi e şi acum să scriu pentru că încercasem să mă detaşez, să orbesc, să nu văd, spre exemplu, la reanimare femeia aceea cu sînul tăiat, cusut ca un sac de cartofi, nici peştera de pizdă a celeilalte. Sau cetăţeanul acela, pentru că altfel nu pot să-i spun, care urla în patul de lîngă mine, îi ameninţa pe doctori, m-aţi omorît nenorociţilor… Să te gîndeşti la ceva frumos. Ăsta e remediul. Aşa mă sfătuiseră şi la anestezie. Cînd au înfipt acul ăla în curul meu, mi-au zis să mă gîndesc la ceva frumos. Mi-era absolut imposibil… Ceva frumos în toată curtea asta unde pute a cadavru, unde o jigodie linge o pisică uscată, un hoit de pisică. Ambalaje putrede şi iarbă vînătă, arsă. În libertate, cînd nu aveam ce face, mergeam să beau o bere cu cine ştie ce tipi şi tipe. La vîrsta noastră ar fi trebuit să facem revoluţii, să răsturnăm lumea cu fundul în sus, dar noi stăteam la o masă şi-i aşteptam pe barbari. Aş merge şi acum să-i aştept pe barbari.  […] 

Scrii cu gîndul să schimbi ceva. Întotdeauna se întîmplă asta. Sau măcar scrii cu gîndul că

E o diferenţă între cele două. Una majoră chiar. Scrii pentru că te enervează ceva, scrii pentru a şoca, pentru a-i băga pe toţi în mă-sa. Scrii

Nu scrii

. Şi asta nu e bine. Nu scrii cu scopul de a face ceva. Doar ca să te opui. Să împiedici un anumit proces. Scrii pentru că altceva nu ştii să faci. Şi tot speri ca din aglomerarea de voci, a ta să răzbată la suprafaţă. Scrii ca să te dai mare. Să ai succes la gagici. Sau scrii pentru că nu ai succes. Scrii pentru că trebuie să pui în formă o chestie care deocamdată nu-şi află sensul. Scrii pentru că ai neapărat ceva de spus. Eşti depozitar al unui mesaj. Sau doar îţi închipui că ai fi. Îţi doreşti.  Scrii 6000 de semne ca şi cum ai face zilnic 30 de flotări. O ritmicitate exasperantă. Funcţie aproape igienică a scrisului. Scrii sperînd că odată ai să izbuteşti să scrii bine. Să spui ce ai de spus. Scrii ca să nu mai fii singur. Scrii pentru că îţi doreşti să fii singur. Scrii ca să asasinezi lumea. Pentru că eşti complexat, sau pentru că eşti valoros. Ca să-ţi dovedeşti că nu e deloc adevărat că ai fi stors. Scrii, deşi ţi-e frică de ce ai putea scorni.“  

(fragment din romanul O limbă comună)