Fiul

● Michel Rostain, Fiul, traducere din limba franceză de Liliana Urian, Colecția „Strada Ficțiunii“, Editura ALLFA, 2012.

Michel Rostain a fost într-o vreme secretarul lui Peter Brook, iar într-o altă vreme a pus în scenă spectacole de operă. Apoi, în 2011, cu numai un an înainte de a deveni septuagenar, a publicat acest roman – cel dintîi și singur, deocamdată –, distins neîntîrziat cu Premiul Goncourt pentru debut.

Simpla idee a unui debut literar la 69 de ani e deja tulburătoare. Dar încă mai tulburătoare e cartea cu pricina, unde povestea unei mari suferințe – ba chiar a unei suferințe cunoscute de autor pe propria-i piele – reușește să devină o istorie cu farmec, chichirez și zvîc, o (auto)ficțiune care știe să „pună problema“, manevrînd perspectivele, timpii, căile și vitezele de atac așa cum numai psihologii și scriitorii buni pot să o facă.

Ştiți ce patetism pompos afișează, de cele mai multe ori, artiștii din spațiul teatrului liric. Ei bine, Michel Rostain, regizor de operă decenii de-a rîndul, e la polul opus. Romanul lui vorbește, într-adevăr, despre trăiri imparabile, dar știe să fie și interesant, și atașant, și ludic, nu doar copleșitor. Subiectul cărții e negru-corb: doliul unui tată după moartea fiului său de 21 de ani, răpus peste noapte de meningită. Numai că doliul tatălui e povestit din perspectiva fiului mort, adică a unei stafii june, vioaie și potrivit de sentimentale, care se înduioșează văzînd durerea și frămîntările părintelui, dar care se poate și amuza de burlescul ritualurilor funebre (îmbălsămătorul însărcinat cu „dedramatizarea“ cadavrelor, opereta ceremonialului de la crematoriu, „nebuniile de culise ale vieții cotidiene la cimitir“ etc.).

Uriașă mi s-a părut imaginea tatălui jucînd la loto data nașterii fiului său mort. Are un comic realmente abisal și te face să te simți – vorba lui Bergman – un analfabet al sentimentelor.