Fete în proza scurtă

24 august 2016   Carte

Ioana Creţoiu, Alegeri dificile, Editura Polirom, 2016.

Irina Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, Casa de pariuri literare, 2016.

Pînă acum a fost un an bun pentru proză (mai ales pentru proza scurtă), inclusiv datorită acestor două cărţi, fiecare numărînd peste douăzeci de povestiri, venite din partea fetelor, care pînă nu demult nu păreau deloc preocupate de genul scurt. Din fericire, sînt semne că, în anii următori, această balanţă de gen se va echilibra.

Ca şi Anca Vieru acum doi ani, Ioana Creţoiu debutează mai tîrziu şi poate că e mai bine aşa. Alegeri dificile e un volum omogen, scris cu maturitate, fără o amprentă stilistică personală, în care prozele sînt grupate în patru secţiuni, în funcţie de temă şi timp. Lucru care face şi mai vizibilă preocuparea autoarei pentru anumite subiecte, ciupercile şi pişcotarii fiind cele mai evidente, poate şi pentru că prozele cu aceste subiecte nu meritau atît o secţiune, cît o selecţie („O conversaţie“ şi „Agaricus Campestris“ erau suficiente, restul sînt doar variaţiuni sau nici măcar atît, exerciţii). Primele proze ale volumului însă, poate şi cele mai bune, sînt scene de familie dintr-o casă în care trăiesc mai multe familii şi întoarceri melancolice în copilăria unor alte vremuri. Proze mai degrabă de atmosferă, cu personaje abia schiţate şi, prin asta, uşor misterioase. Lipseşte acestor proze frumoase, dar cam statice, o anume infuzie de viaţă, un decupaj mai amplu, încît cititorul să intre mai mult în viaţa acestor personaje, ale căror gesturi nu capătă suficient ritm şi ale căror vorbe, puţine, n au suficient ecou în propriile poveşti încheiate înainte să se desfăşoare cît de cît. Ioana Creţoiu ar avea mult de învăţat de la o prozatoare precum Adriana Bittel, a cărei antologie, reeditată anul trecut la Humanitas, Cum încărunţeşte o blondă, ar putea deveni, de fapt, pentru multe aspirante ale prozei scurte de la noi, un fel de Biblie. Dintre toate cele şase proze care deschid volumul, ultima, „Salată orientală“, este cea mai închegată şi are toate calităţile scrisului Ioanei Creţoiu (deşi e o proză ruptă în două: începe cu un personaj şi se termină cu altul). Este decupată aici o scurtă perioadă din viaţa unei secţii, aflată într-un institut de cercetare şi proiectare, în perioada comunistă, unde autoarea surprinde foarte bine şi foarte uşor fundalul existenţei grele în dictatură, solidaritatea umană, frica, dar şi comicul de situaţie. O altă proză mai dezvoltată este „Copiii noştri sînt ai noştri“, în care e vorba despre o familie cu educaţie al cărei fiu, în ciuda unei oportunităţi uriaşe de a lucra în străinătate, alege să se întoarcă în ţară pentru a pune umărul, măcar o vreme, la progresul comunitar postdecembrist.

Ioana Creţoiu scrie bine, are ureche pentru dialog (păcat că n-o foloseşte de fiecare dată) şi umor, iar prozele sale se citesc cu plăcere. Deocamdată îi lipseşte o gîndire mai complexă a prozei scurte, o anume îndrăzneală de a-şi dezvolta şi a explora mai mult subiectele şi personajele al căror potenţial nu este suficient pus în valoare prin această formulă a decupajului strict. Desenele din covoraşele Ioanei Creţoiu nu-şi arată deocamdată prea bine liniile, con­tururile, di­recţiile; e ne­voie de o pri­vire mai amplă.

Şi Irina Geor­gescu Gro­za ar fi pu­tut face o se­lecţie mai severă a povestirilor sale, dar paleta exprimării sale narative, în ciuda unor stîngăcii evidente, e mai variată. Nu atît de omogene precum Alegerile Ioanei, Ferestrele Irinei se deschid în mai multe direcţii, dar acesta ar putea fi un semn, dacă nu al grabei, atunci al unei oarecare indecizii. Irina Georgescu Groza are un mare potenţial, pe alocuri este sclipitoare, neaşteptat de dexteră şi cît se poate de savuroasă, dar nu mi-e clar ce anume vrea să scrie. Există în această carte plină de surprize şi povestiri cu tentă sentimental-lirică (pe care aş sfătui-o să le abandoneze complet în viitor), şi cîteva povestiri (vag) fantastice sau umoristice, şi dialog, şi monolog… Irina Georgescu Groza se descurcă în toate, uneori mai mult decît onorabil (are umor şi un simţ cu totul deosebit al detaliilor, ceva destul de rar în proza noastră, iar dialogurile funcţionează excelent), dar totul cu preţul unei identităţi literare imprecise: pare distrasă de propriile idei, subiecte şi plăceri textuale. Tot înspre idealul reprezentat de povestirile Adrianei Bittel bat şi cîteva dintre prozele ei foarte bune: „Fugarul“ (un băieţel care suferă după moartea bunicii pleacă noaptea în căutarea paradisului domestic de altădată) şi „Balerina“ (tribulaţiile unei fetiţe înscrise în clasa de balet). Proze precum „Radio“ (singurătatea a două surori bătrîne, tulburată de un episod violent) şi „Valeruş şi luna portocalie“ (singurătatea unui băiat îndrăgostit în secret) arată excelente calităţi narative, în timp ce „Père Tinel“ (vizita în străinătate a unor părinţi în casa logodnicului fiicei lor, care încă mai locuieşte cu mama lui) e o mică bijuterie comică (vezi mai jos fragmentul). Deşi Irina Georgescu Groza scrie şi despre relaţiile de cuplu (la distanţă, plictisite sau neîmplinite), în care dialogul dintre cei doi e bine condus, se lasă convinsă, fără prea mult discernămînt literar, de un imaginar cinematografic pueril şi convenţional, care implică arme şi crime din pasiune. Acolo unde însă cruzimea vine natural, autoarea arată că şi fetele pot scrie fără menajamente.

Dincolo de ferestre este o carte cu destule povestiri bune, îndrăzneaţă şi scrisă cu poftă, care arată un potenţial narativ excelent. Dacă Irina Georgescu Groza îşi va delimita mai bine teritoriul, va fi una dintre prozatoarele noastre de vîrf.

Pagina de autor a lui Marius Chivu aici.

*** 

Irina GEORGESCU GROZA

Père Tinel (fragment)

Luă din stiva de pe parchet cîteva lemne şi le puse cu grijă pe foc. Stînd pe vine, privi în jur, mobila părea destul de veche, bine întreţinută, televizorul mare cît peretele, în care se văzu ghemuit, cu flăcările din spatele lui reflectîndu-se în ecranul negru. Şi mai era cineva acolo.

– Vous avez froid?

Tinel se ridică şi se lipi de şemineu, respiră adînc, cum îl învăţase Mariana. Zîmbi cuscrei care stătea pe canapea îmbrăcată într-un halat din catifea neagră. Părul blond îi era strîns la spate, o şuviţă îi aluneca pe gît şi se oprea deasupra reverului din blăniţă artificială. Catherine duse la buze paharul şi continuă să-l privească pe Tinel cu ochii ei mari şi zîmbitori. Cum de nu o observase?

– Asseyez-vous, Tinel. Venez ici, je ne vais pas vous manger, rîse ea, bătînd canapeaua cu palma.

– Pas manger, merçi, se lovi bărbatul peste burtă. Full, rîse şi el şi se aşeză lîngă femeie.

Se uită cu coada ochiului la pieptul ei, îi amintea de Sophia Loren şi de filmele la care se ducea în tinereţe la cinematograf. Degeaba zicea Mariana că ar fi Catherine mai bătrînă decît ea, chiar arăta foarte bine, nici cincizeci de ani nu i-ar fi dat. Faţa ei cu textura unei piersici, ochii strălucitori, aprinşi, îi trimiteau căldură în piept.

– Pas bon pour vous, spuse Catherine şi îi luă paharul cu vin.

Se ridică încet şi merse agale spre servantă, de unde scoase un alt pahar. Lui Tinel i se păru că la întoarcere femeia se legăna cam tare. Cînd se aplecă deasupra mesei să toarne din sticla de whisky, lui Tinel îi veni să prindă sînii care păreau să cadă din reverele halatului

– Voilà, c’est mieux, îi zîmbi ea cînd se aşeză, de data asta mai aproape şi se întoarse spre el. Je suis une personne mélancolique…

Mai multe