Fenomenologia sportului rege

12 iunie 2018   Carte

● Simon Critchley, Faza cu fotbalul, traducere de Radu Paraschivescu, Editura Baroque Books & Arts, 2018. 

Dacă n-aţi judecat niciodată fotbalul prin gîndirea filozofică a unor Hegel, Husserl, Merleau-Ponty, Sartre, ­Nietz­sche, Habermas, Heidegger, Gadamer sau Lacan, o veţi face (sau nu) după ce veţi citi eseul acestui britanic pe nume Simon Critchley, profesor de filozofie la New School for Social Research din New York şi fan de-o viaţă al clubului Liverpool.

„La ce ne gîndim cînd ne gîndim la fotbal? Fotbalul înseamnă o mulţime de lucruri – o mulţime de lucruri complexe, contradictorii şi care se bat cap în cap: memorie, istorie, loc pe hartă, clasă socială, genul, în toate variaţiile lui tulburi (îndeosebi masculinitatea, dar tot mai des şi feminitatea), identitate familială, identitate tribală, identitate naţională, natura grupurilor (atît de jucători, cît şi de suporteri) şi relaţia adeseori violentă, dar uneori paşnică şi discret-admirativă, dintre grupul nostru şi altele“ – aşa îşi începe Simon Critchley excursul său inteligent, presărat în egală măsură cu jargon filozofic, date din istoria fotbalului şi anecdote personale de microbist incurabil. Ambiţia lui este să creioneze o fenomenologie a acestui sport care a trecut din epoca sa socialistă („fotbalul este baletul clasei muncitoare“) în cea capitalistă, cu structură corporatistă şi transnaţională (FIFA) şi, fatalmente, coruptă. „Cum negociem contradicţia dintre nevoia unei critici a fotbalului şi posibilitatea unei poetici a lui? Poate fi rezolvat conflictul dintre asociativismul şi socialismul pe care-l are forma fotbalului şi capitalismul agresiv al fondului său?“, se întreabă Simon Critchley, care alege să se concentreze asupra poeticii fotbalului, pe care-l consideră mai meditativ şi mai contemplativ decît multe alte sporturi, descriindu-i natura controversată prin rezonanţa cu textele fenomenologilor mai sus amintiţi.

Veţi găsi în această carte nu doar informaţii surprinzătoare (cuvîntul „soccer“, din lat. soccius, este de fapt un termen britanic, folosit în Regatul Unit pînă în 1970, cînd a fost abandonat, fiind însă deja exportat pe terenul american), dar mai ales fraze şi formulări sofisticate, preţioase sau poetice care, scoase din context, te umplu de nedumerire şi/sau încîntare: „fotbalul defensiv italian oferă bucurii dialectice“, „fotbalul vorbeşte despre schimbările care apar în experienţa timpului“, „trecutul unui meci se uită repede şi uneori este greu de recuperat“, „poetica fotbalului este apotropaică“, „jocul are întîietate în faţa conştiinţei jocului“, „jucătorii nu sînt definiţi de intențiile lor subiective într-un joc care nu e explicat de forţe cauzale obiective“, „mingea dă impresia că are potenţial de viaţă“, „fotbalul este un act constant de mimesis sau de imitaţie productivă“, „trebuie să te gîndeşti la fotbal ca la un teatru al diferenţierii identitare, unde diferenţa este dată de distanţa dintre teorie şi praxis“, „calitatea sacră a fotbalului constă în diverse elemente aparent infantile, cum ar fi culoarea tricourilor“, „fiinţa jucătorilor nu este fiinţă-în-sine, ci fiinţă-pentru-noi, mediată prin spectatori şi reclamînd cunoaşterea care să le afirme existenţa“, „antrenorul poate părea ca o figură mesianică, ca un Iisus răstignit sau ca un nou Lazăr“ şi, preferata mea, „fotbalul, de obicei, vorbeşte despre cum e cînd pierzi“.

Cum elegant îşi descrie intenţia de a se apleca exclusiv asupra „încîntării“, creionînd „doar“ o poetică a experienţei fotbalistice, finalul cărţii îl aduce însă pe Simon Critchley şi într-o zonă ceva mai critică. „Sportul este sublimarea războiului civil“, spune el într-un ultim capitol în care vorbeşte puţin şi despre partea întunecată a balonului rotund. Şi continuă: „fotbalul oferă o organizare legală a violenţei“, consolidează unui soi de tribalism la nivelul cluburilor, naţionalism la nivelul ţării şi colonialism la nivel continental (cluburile oligarhilor transferă, transformînd în marfă, jucători de culoare), are o natură patriarhală, discriminatorie sexual şi rasial. Simon Critchley nu insistă, dar pare în măsură să scrie şi o astfel de analiză.

Faza cu fotbalul (cu titlul original carverian What we think about when we think about football) este o carte inteligentă – al cărei traducător, Radu Paraschivescu, şi-a dorit mult victoria, făcînd faţă cu brio driblingurilor jargonului filozofic – şi, dacă asta căutaţi, te ajută să meditezi ceva mai mult în timpul meciurilor Campionatului Mondial din Rusia. Care începe chiar astăzi cu un meci între Rusia şi Arabia Saudită. Asta apropo de „organizarea legală a violenţei“.

***

Simon CRITCHLEY
Faza cu fotbalul (fragment)

Spectatorii ştiu cum evoluează meciul şi cam în ce fel o să se termine. Jucătorii se pierd în vîrtejul meciului. Dacă joacă bine, se investesc cu totul în fazele de joc. Însă spectatorul e un lucru aparte, care participă de la o distanţă absolută, ce-l absolvă de implicarea în activitatea frenetică de pe teren. Uneori spectatorii se simt mulţumiţi dacă echipa lor cîştigă la scor şi se dezlănţuie frenetic, chit că pentru scurtă vreme, cînd unul dintre jucători înscrie. Însă adeseori ne uităm la meci cu o presimţire de rău augur. Distanţa contemplativă poate fi o distanţă a neliniştilor. Preluînd un gînd al clasicistei Mary Lefkowitz, rolul spectatorului e acelaşi cu al zeilor din tragedia antică: asistă la acţiune, îi urmăresc desfăşurarea, ştiind din capul locului că lucrurile care se petrec nu sînt rodul unui eveniment neaşteptat sau un joc al întîmplării, ci o parte din maşinaţiile sorţii. În drama antică, îndeosebi la Euripide, zeii apăreau pe un dispozitiv teatral ca o macara deasupra scenei (mechane), ca nişte spectatori dintr-un stadion cosmic. De multe ori, sportivii dau impresia că sînt nişte jucării ale sorţii, incapabili să afecteze cursul dramei şi să-i schimbe deznodămîntul adeseori tragic, cu toate strădaniile lor intense, dînd impresia că sînt prinşi în păienjenişul pieirii.

E ca şi cum te-ai uita la dansul psihotic al lui Lucky, din primul act din piesa lui Beckett, Aşteptîndu-l pe Godot, cel căruia Pozzo îi spune „plasa“. Iar fanii presimt tot ce urmează să se întîmple şi se lasă la loc în scaune, simţindu-se stupefiaţi şi dezamăgiţi. De fapt, e mult mai grav, fiindcă atît timp cît meciul nu s-a terminat, măcar în cele cîteva minute de prelungire încă putem spera. Aşa cum o să arăt nu peste mult timp, în fotbal nu te omoară doar dezamăgirea, ci şi speranţa mereu reînnoită. Cel mai rău lucru al condiţiei de iubitor al fotbalului este tocmai acest cocktail oribil de presentiment şi speranţă.

Cei cărora le place fotbalul nu sînt o adunătură de huligani neghiobi, naţionalişti săraci cu duhul sau fascişti turbaţi. Nici vorbă. Pe de altă parte, nu sînt nici participant cvasi-nietzscheeni la o comuniune ritualică şi sacră. Sînt un public inteligent, adeseori extrem de bine informat şi critic, chiar dacă se dedau frecvent prostului-gust dus la extrem şi candorilor licenţioase ale parrhesiei. Sînt, de multe ori, experţi autentici, relaxaţi, cînd îşi spun părerea, şi nu se tem să emită judecăţi. Avem aici un public compus din oameni capabili de totalitate – care sînt în stare să vadă tabloul de ansamblu. După părerea mea, fotbalul oferă un exemplu profund de raţionalitate discursivă. Mai mult, poate că fotbalul este singurul domeniu de activitate umană în care filozoful şi teoreticianul social german Jürgen Habermas are dreptate cînd vorbeşte despre natura consensuală a acţiunii comunicative şi despre forţa argumentului superior. Ne susţinem echipa şi avem motive întemeiate s-o facem. Dar asta fac şi suporterii altor echipe.

Mai multe