Feminin vs masculin?

●  http://blog.goethe.de/dlite/#ACTUAL 

Scriam într-unul din textele de bilanţ ale anului trecut că, într-un peisaj publicistic tot mai anacronic, platformele culturale scena9.ro şi art7.fm îţi redau încrederea în faptul că se poate scrie despre cultură inteligent, agreabil, variat, conectat la fluxul creativ al momentului şi într-un format grafic deopotrivă elegant şi spectaculos. Ambele platforme au crescut mult în ultimul an (ca număr de texte, colaborări şi, inevitabil, vizitatori), postează zilnic materiale noi şi au deja o identitate clară (scena9.ro merge mai mult pe analize şi anchete dedicate mediului românesc, în timp ce art7.fm oferă mai degrabă opinii, interviuri şi topuri, cu un interes mai crescut pentru mediul străin şi, mai ales, pentru zona culturii populare: design, fashion, muzică), lucruri care deocamdată nu se pot spune însă şi despre platforma-agregat b-critic.ro (cronici şi recomandări, mai mult de film, dar și un sumar al presei culturale tradiţionale şi online), susţinută de AFCN şi despre care am mai scris în această pagină, aflată însă în căutarea unui conţinut original mai variat şi a unui stil (inclusiv grafic) mai adecvat mediului online.

Dacă însă literatura este prezentă mai puţin pe aceste platforme, cel puţin prin comparaţie cu artele vizuale şi ale spectacolului, blog-ul Institutului Goethe, blog.goethe.de/dlite, este un loc bun pentru a citi relatări, interviuri şi anchete/dosare literare germano-române. Asupra unui astfel de dosar, coordonat de scriitorul Bogdan Coşa şi apărut la finalul anului trecut în două părţi, vreau să şi atrag atenţia pentru că pune în dezbatere un subiect despre care se va mai vorbi: reprezentarea inegală de gen. Argumentul dosarului este, cum se zice, scurt şi la obiect: „Deschizînd la întîmplare cîteva antologii publicate în ultimii ani, observăm că numărul autorilor de gen feminin este, în general, mult mai mic decît cel al autorilor de gen masculin. Diferența pare să se păstreze și cînd vine vorba de cărțile tratate în revistele literare, pe blog-urile de specialitate etc., iar situația devine cu adevărat stranie dacă privim listele invitaților la festivalurile de literatură din România – unde, dacă excludem jurnaliștii și internaționalii, raportul ajunge uneori de 8 la 1 în defavoarea scriitoarelor. Cum înțelegeți acest fenomen? Există o diferenţă cantitativă? Valorică?“ În prima parte a anchetei răspund fetele, adică Mihaela Ursa, Bianca Burţa-Cernat şi Andreea Răsuceanu, iar în a doua parte, băieţii, adică Mihai Iovănel şi Alex Goldiş, plus subsemnatul. Spicuiesc din ce-a spus fiecare, fără alte comentarii.

Mihaela Ursa: „Nu cred că scriitoarele din România sînt mai puține sau mai slabe decît scriitorii bărbați. Absența lor sau slaba lor reprezentare în festivaluri și antologii, ca și în topuri literare de critică sau de public este doar unul dintre efectele secundare ale patriarhalismului culturii românești de ieri și de azi. Din păcate, corectitudinea politică nu a schimbat mare lucru în România. A rămas o formă goală în prea multe situații. Dincolo de slogan și de discursul public care se adaptează mimetic la niște norme de civilitate devenite de mult realitate în alte părți, corectitudinea politică a rămas fără efecte profunde. Această concluzie nu vizează doar raportul de gen din lumea scriitoricească. Este suficient să luăm exemplul Comisiei pentru egalitate de șanse între femei și bărbați, din Senatul României, care este compusă exclusiv din bărbați, iar la un moment dat a avut în componență o singură femeie… Foarte gravă mi se pare și vehemența cu care românii se grăbesc să amendeze viciile corectitudinii politice… Nu mi-aș face griji despre excesele unui fenomen care la noi abia dacă și-a parcurs primii pași.“

Bianca Burţa-Cernat: „În privinţa relaţiilor de gen ca (în termeni foucauldieni) «relaţii de putere» în cultura/literatura română actuală, optimismul meu e moderat, lucid, rezonabil: el rezultă dintr-o comparaţie a stării de lucruri de azi cu aceea din perioada imediat postrevoluţionară (cînd problematica de gen era cvasi-absentă din dezbaterea publică postcomunistă) sau chiar cu aceea din urmă cu un deceniu. Constat în ultimii ani o relativă echilibrare de forţe în cîmpul literar românesc, unde prezenţa femeii scriitoare (implicit a criticului literar-femeie) nu pare să mai fie o situa-ţie excepţională (la limita «aberaţiei»), o excentricitate, o «anormalitate» în raport cu preconcepţia conform căreia femeia (asimilată trupescului şi materialităţii) nu poate avea cu sfera culturalului alte tangenţe decît acelea care o plasează cu stricteţe în rolul «consumatoarei» (de cultură) sau al persoanei menite să propage (pasiv, obedient) valorile indiscutabile ale unei tradiţii esenţialmente masculine… Mai mult sau mai puţin talentate – cum «mai mult sau mai puţin talentaţi» sînt, de altfel, şi confraţii lor –, mai mult sau mai puţin notabile, scriitoarele noastre de azi îşi depăşesc inhibiţiile, timorările, prejudecăţile şi, mai presus de orice, fatalul complex al ilegitimităţii existenţei lor în lumea culturii (socotită pînă nu de mult ca aparţinînd de fapt şi de drept bărbaţilor). Şi, detaliu extrem de important, cărţile lor nu mai sînt citite/analizate de noile promoţii de comentatori ca produse ale creativităţii «feminine», ci ale creativităţii pur şi simplu, trans-gender.“

Andreea Răsuceanu: „Autoarele sînt într-adevăr mai puțin prezente în antologii, la festivaluri, cărțile lor au parte de mai puține cronici (sau de unele care le plasează imediat într-un minorat stigmatizant, chiar dacă în cuvinte precaute, atente să nu comită vreun act de political incorrectness fățiș), e un lucru real, nu ține de victimizare sau de un discurs feminist radical care să pretindă drepturi pentru femei doar pentru că ele aparțin acestui gen… M-am păstrat eu însămi într-o zonă de margine, neluînd parte la acest tip de dezbateri, considerînd că a publica în mod constant cărți, a fi prezent în presa culturală cu cronici sau comentarii critice este suficient, că lucrurile merg cumva de la sine și există o selecție implicită, firească, și care funcționează indiferent de gen. Dar lucrurile nu prea stau astfel, și cred că e necesar ca, pe lîngă publicarea de cărți și articole, să existe și o implicare activă în discuții de acest tip.“

Mihai Iovănel: „Nu cred că scena literară actuală este dominată de bărbați. Deși bărbații fac de regulă jocurile în instituții învechite precum Uniunea Scriitorilor (dintre cei opt membri ai Comitetului Director al USR, toți sînt bărbați, iar printre cei 28 de membri ai Consiliului USR s-au rătăcit doar două femei. Din cele douăzeci de filiale, doar una, cea din Cluj, are în frunte o femeie), femeile dețin poziții importante la conducerea unor edituri, colecții și reviste, iar literatura ultimului deceniu și jumătate datorează autoarelor cel puțin tot atîta cît datorează autorilor. Întrebarea care se pune este însă în ce măsură acest rol le este recunoscut.“

Alex Goldiş: „În general e vorba de o discriminare soft, datorată lipsei de dezbateri teoretice. Problema absenței feminismului ca doctrină trebuie privită în contextul mai larg al lipsei de audiență a doctrinelor de stînga în spațiul intelectual românesc, unde discursul oficial comunist a erodat sau a acaparat totalitar toate curentele de gîndire subsumate în mod tradițional acestei zone, de la gender studies pînă la studii postcoloniale – studii culturale în sens larg. Toate discuțiile despre achizițiile academice ale stîngii au fost trecute, după 1990, pe nota de plată a comunismului, fiind considerate, în plus, desuete, neorganice realităților românești. De ce să importăm tema discriminării și a political correctness-ului de la americani, din moment ce «tolerăm» minoritățile și ne iubim femeile ca și cînd ar fi egalele noastre? La fel cum, în teoria literară, depășeam sub comunism și priveam condescendent cam toate curentele «la modă» (de la structuralism pînă la deconstructivism), la fel tema feminismului și dezbaterile cu privire la marginalitate au părut intelectualității din universități/academii «depășite» sau incriminabile ideologic. Iar stîngisme?!“