Febra etică
● Mariana Marin, La întretăierea drumurilor comerciale, poeme alese de Claudiu Komartin, cu o prefață de Teona Farmatu și cu fotografii de Ana Toma, Editura Cartier, 2021.
Am ales să scriu despre două poete de primă mărime ale generației ’80, Mariana Marin și Mariana Codruț, scriitoare care au în comun – dincolo de publicarea lor la aceeași editură și în aceeași colecție – o anumită disidență în raport cu poetica generaționistă, practicată în primă instanță la Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, asta cu toate că Mariana Marin a fost membră a amintitei grupări literare bucureștene. Poemele ei de început au fost înțelese de mai mulți critici în cheie politică. Acest fapt reiese foarte bine din cartea lui Cosmin Ciotloș, Cenaclul de Luni. Viața și opera (Editura Pandora M), lucrare ce restituie unele contexte care au favorizat o astfel de receptare. Deși unele elemente din scrisul Marianei Marin îndreptățesc abordarea amintită, poeta nu practică totuși un discurs angajat, militant împotriva regimului comunist, atît cît ar fi fost posibil în epocă. Ea face parte din cu totul alt film. Poezia ei a mai fost asociată și cu neoexpresionismul, încadrare doar parțial validă, după părerea mea. Scrisul Marianei Marin mărturisește ceva obsesiv, monocord și intens, totul într-o imagistică stranie, percutantă, greu de decelat imediat. Forța acestui tip de discurs reiese din ansamblu, din totalitatea textelor pentru că există unele potențialități și virtualizări ce au nevoie de timp pentru manifestare.
Antologia La întretăierea drumurilor comerciale verifică această ipoteză. Titlul este reluarea aceluia ce reunește textele autoarei din volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982), unde figurează alături de Romulus Bucur, Ion Bogdan Lefter, Bogdan Ghiu și Alexandru Mușina. Prima sa carte, Un război de o sută de ani¸ reunește o serie de viziuni asupra unui corp în autocombustie, sub presiunea unui rău istoric. Aceste viziuni decurg unele din altele, nerămînînd nimic în afara acestui fel de a privi lumea din perspectiva victimei iminente. Sintagma „un război de o sută de ani” se va constitui în formulă recurentă în întreaga operă a scriitoarei.
Poeta redă într-o manieră hipnotică starea de asediu sau de invazie în care se află ființa, fără a se lăsa însă pradă lamentației. Poezia Marianei Marin e rezistență și demnitate. Nu de puține ori invită la meditații de natură etică: „Capitulez în fața atlazurilor mele fine, / – precum pardosul la sînge existența onorabilă în mers țeapăn pe stradă / Cine însă ar mai putea descrie tristețea dictatorului / care trezindu-se într-o dimineață în fața ghilotinei / își șoptește îngrozit: – Aceasta nu e cu putință! / și mai tîrziu, spaima din ochii supușilor: era dulce otrava… / Sînt atît de bătrînă, / încît evenimentele mă ocolesc cu o precizie dubioasă” („Dreptul cenușii”). Filonul etic se manifestă uneori în manieră sarcastică. Citez din același poem: „Drumul nostru este închis / ar fi trebuit să învățăm pînă acum / că orice groapă comună își are hazul ei...”. Discursul poetic monocord al Marianei Marin cunoaște totuși unele volute.
Teroarea istoriei se resimte și mai acut în Aripa secretă (1986). Dialogul cu Anne Frank îmi pare o incizie în conștiință și, totodată, o chemare în instanță a istoriei mari, cea care „mutilează” și dizolvă contururile individuale. Intrată în fibra Jurnalului, preia de acolo intensitatea relatării și rapiditatea schimbării perspectivelor/cadrelor: „Tenebroasele afaceri ale istoriei. / Pumnul băgat în gură / și imposibilitatea de a mai fi altfel liber / decît atunci cînd ești gata să-ți dai singur moartea. / O amenințare surdă pînă și în cearșaful care m-acoperă, / pînă și în lumina lumînării la care acum scriu. / Deși n-am făcut nimic / care să merite atîta ură, /atîta hidoasă dorință de a strivi” („Mesajul Annei”). Pentru Mariana Marin, arta este o necesitate imediată, o absorbție compulsivă a realului, o înțelegere fără mediere a tragicului intrinsec.
Poeta reușește mai ales prin Mutilarea artistului la tinerețe (1999) să spargă tiparele unei literaturi a crizei și a confruntării cu limita. Dacă în volumul de debut întrevedea în boală „o șansă”, aici dispare și această iluzie. Sarcasmul e ultimul stadiu al tragediei și odată cu autocombustia lui nu mai urmează altceva decît neantul. Unele versuri pot fi resimțite ca niște sentințe, care, deși previzibile, nu pierd nimic din eficiența chirurgicală. Bisturiul operează țesuturile fără ca sîngele să se reverse emfatic.
Poeta pare a face unele concesii colegilor ei lunediști practicînd discret și un discurs ce-și conține propriile mijloace de generare, fără ingredientele specifice ale autodenunțării.
● Mariana Codruț, Zonă complice, poeme alese și prefață de Bogdan Crețu, fotografii de Véronique North-Mincà, Editura Cartier, 2021.
Poezia Marianei Codruț nu răspunde dezideratelor lunediste, situîndu-se chiar la polul opus în ceea ce privește mijloacele de exprimare artistică utilizate. Scriitoarea ieșeană nu vede o soluție în experimentalism, textualism sau metatextualism, caracteristicile esențiale ale poeților reuniți în jurul lui Nicolae Manolescu în celebra grupare literară de la București. Din acest motiv, literatura ei a intrat ceva mai tîrziu în conștiința criticii. Bogdan Crețu – autorul și prefațatorul antologiei Zonă complice – explică foarte bine cauza profundă a acestui decalaj: „Dacă autori reprezentativi (azi, ca și ieri) precum Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Mariana Marin ș.a. scriau o poezie ostentativă, neliniștită, «obraznică», ireverențioasă ori măcar ironică față de tradiție, orgolioasă și autoreflexivă, bulimică și livrescă, propunînd ca principal obiect propriul spectacol po(i)etic și retoric, pariind pe poeticitate, nu pe lirism, altfel spus, o poezie agresivă, fie față de mode, fie față de așteptările sistemului, Mariana Codruț alegea discreția, ba chiar o austeritate discursivă sistematică și, în primele volume, o estompare tactică a propriei voci”. Dar, după cum se știe, cei care nu se încadrează în anumite tipare sînt cîștigători pe termen lung. Acest lucru s-a întîmplat deja, autoarea beneficiind în ultimul deceniu de o receptare foarte bună, chiar entuziastă.
Poemele din cărțile autoarei de dinainte de 1990, Măceșul din magazia cu lemne (1982), Schiță de autoportret (1986) și Tabieturile nopții de vară (1989) pot fi caracterizate printr-o retorică minimă, contrasă. Discursul este în multe situații lapidar, încercînd să comunice mai mult prin ceea ce nu apare în text, prin verigile lipsă ale acestuia. Autoarea își lasă poemele să se închidă undeva în afara lor, într-un off greu de identificat. Autenticitatea trăirilor e cu atît mai mare cu cît sentimentalul este reprimat (poeziile ei nu sînt de dragoste, ci despre dragoste), iar fluxul vital este redat în sincope asemenea unei respirații tulburate de un ritm cardiac neregulat: „în plină lumină a zăpezii / ba chiar și altă dată / e de-a dreptul primejdios / să ieși cu fața descoperită: / o pasăre îți poate înghiți / ochii ca pe un miez de nucă; / frigul îți poate arunca / lătrăturile lui friguroase; cineva / îți poate folosi epiderma / strălucitoare drept țintă / pentru săgețile lui / în totul, riscul e prea mare / pentru o bucurie efemeră... / doar poezia le suportă pe toate: / în numele ei, îngheț / cu fața lipită de metalul nopții” („doar poezia”). Încrederea în cuvinte nu poate fi pusă la îndoială. Lumea nu poate exista decît dacă este numită: „îmi descriu mîinile / și ele există, îmi numesc ura / și ea se naște” („schiță de autoportret”).
Deși, în linii mari, scrisul Marianei Codruț a continuat în aceeași manieră și după 1990, se poate vorbi totuși de o radicalizare a discursului și o acutizare a viziunii. Există o anumită presiune a mediului care conduce la revoltă. În acest sens, volumul Ultima patrie (2007) – anticipat din punct de vedere tematic de Blanc (2000) – funcționează uneori aproape ca un manifest: „nimic despre patria care te prigonește, / despre teroristul fundamentalist / dărîmîndu-ți buncărul cînd se sinucide, / despre onanista înfrigurată” („despre forța inimii”).
Poezia din ultimul volum antologat, Pulsul nu poate fi minimalist (2019), devine mult mai directă, tăioasă, elastică și electrică. Poezia Marianei Codruț e frondă, e șoc, după cum ea însăși mărturisește. De altminteri, există mai multe texte ce au drept subiect poezia. Dar nu putem vorbi despre niște ars poetica de tip tradițional pentru că valoarea cea mai înaltă a poetei pare a fi libertatea, lipsa oricărei constrîngeri, iar artele poetice sînt, prin însăși natura lor, restrictive, autolimitatoare: „poezia e șoc / precum crima adolescentului din vecini / pe care nu-l credeai în stare de crimă. / gesturi ca oricare cuvinte de fiecare zi / chiar puțină frondă. Ei da nimic anormal! / și brusc toporul decapitînd obișnuința” („un posibil portret al poeziei”). Ideea libertății, ca formă supremă a trăirii adevărate, apare în mai multe texte. În cazul Marianei Codruț, libertatea nu poate fi anulată decît de persoana în cauză: „noapte precară, / păstrăv alunecînd pe gheață, / lătratul cîinilor o sfîșie la răstimpuri / – el nu e niciodată fără rost, / îți amintește de teritoriul vieții. / numai instincte fierbinți, pulsatorii / în lucerna inexistentă a crîngului, / cîinii simt cînd înfrunți gîndul / că există un singur obstacol / în fața libertății: tu însuți” („un singur obstacol”).
Ca o concluzie, atît Mariana Marin, cît și Mariana Codruț practică o literatură în răspăr cu poetica dominantă a generației ’80, dar nu într-un mod manifest, ostentativ. Uneori, pentru a-ți găsi vocea proprie, trebuie mai întîi să ți-o anihilezi. Acest fapt nu e singurul lucru care le apropie. În poezia ambelor există o anumită febră etică bine controlată și aflată în bună coabitare cu esteticul. În plus, mai au în comun abilitatea de a imprima intensitate lirismului cu un minim de mijloace expresive.
Șerban Axinte este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Scrîșnetul dinților, Editura Cartier, 2021.