Fața și reversul
● Ilija Trojanow, Putere și rezistență, traducere de Andrei Anastasescu, Editura Cartier, 2020.
Ilija Trojanow nu e un scriitor cunoscut în Romînia. De fapt, el e bine ascuns în acel con de umbră care acoperă 90% din producția literară germană a ultimilor ani, literatură considerată la noi nevandabilă, așadar neinteresantă. Nici măcar Premiul Nobel, cu ale sale efecte miraculos-curative, nu a reușit să stîrnească interesul pentru ea, în siajul lui Peter Handke (am senzația că nici măcar Handke nu s-a spălat de păcatele uitării colective). Trojanow, globe-trotter care a trăit de-a lungul vieții la Nairobi, Bombay și Cape Town, s-a stabilit în cele din urmă la Viena și este deținătorul unora dintre cele mai importante premii literare de pe piața germană de carte, printre care Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig și Preis der Litteraturhäuser.
Romanul Putere și rezistență, publicat recent la Editura Cartier, este un roman politic în cel mai pur sens al sintagmei. Sincer, nu am mai citit de mult ceva atît de asumat old fashioned politic. Și cînd spun „demodat” mă refer la acea analiză a regimului totalitar care la noi pare depășită de cel puțin un deceniu, fiind mult mai puțin atrăgătoare decît ironizarea cizmei „totalitare” a pieței libere. Cartea de față se bazează, așa cum scrie autorul ei, pe o îndelungată cercetare a mărturiilor orale și scrise a mii de deținuți politici din timpul Republicii Populare Bulgare, dar și pe cele ale unor ofițeri în retragere ai Securității, care au acceptat, se pare, cu bucurie, să-și justifice viețile cu ajutorul patriotismului, placă pe care o cunoaștem și noi foarte bine. Romanul lui Trojanow acoperă mai bine de șase decenii din istoria recentă a Bulgariei, din 1944 și pînă în 2007, decenii „narate” de vocile a doi dușmani de moarte. Pe de o parte Konstantin, fiu de medic, născut în 1933, revoluționar, anarhist și anticomunist convins, luptător în rezistență. De cealaltă parte, Metodi, cu cîțiva ani mai în vîrstă, concitadin cu el, ofițer de Securitate și șef de lagăr, un tip limitat, care-și pedepsește la maturitate sărăcia, temerile și traumele copilăriei. Oportunismul animalic al lui Metodi vine mereu ca replică la inconștiența suicidală a lui Konstantin.
Vocea lui Metodi, de-a lungul întregii sale cariere, e lipsită de profunzimea introspecției, ba chiar și de cea a unei analize prea riguroase a lumii, și se încadrează, sufocant, de bunăvoie, în microcosmosul lumii de partid, al Securității, unde supraviețuirea și avansarea depind exclusiv de nuanțele de slugărnicie din timbrul personal. Nu iese în evidență, se menține mereu în penumbra periferică, dar face tot posibilul să pară decisiv în ochii celor de sus. Konstantin, în schimb, se naște cu vocația stridenței, are geniul turbulențelor, e neliniștit și neliniștește, pune întrebări incomode, e îndepărtat încă din adolescență din organizațiile de tineret și, în cele din urmă, intră pe mîna Serviciilor după ce aruncă în aer statuia lui Stalin. În închisoare e torturat și interogat de nimeni altul decît Metodi, care însă nu reușește să scoată nimic de la el.
Poveștile sînt spuse de acești doi bătrîni supraviețuitori, într-o Bulgarie condusă de eșalonul secund al Securității, de cadrele privatizate, țară paradoxală și străbătută de virusul ipocriziei, care ne pare foarte familiară. De undeva, din genunile unui lagăr al trecutului, răsare o tînără fată care pretinde că e fiica lui Metodi și care reușește să-l smulgă din amorțeala „tranziției” și-l trimite într-o anchetă personală a propriului trecut.
Asemeni protagonistului său, Trojanow se întoarce în țara din care a fugit împreună cu părinții lui, în căutarea a ceva ce s-ar putea numi „suflet” și care, în mod paradoxal, se găsește chiar în această confruntare dintre oportunism și intransigență. În fond, vorbim despre patria bogomilismului. Traducerea lui Andrei Anastasescu e impecabilă.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor şi critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Caragiale. Scrisoarea pierdută, Polirom, 2019.