Față cu Istoria și cu visul

● Isabella Hammad, Parizianul, traducere de Sânziana Dragoș, Editura Polirom, 2022.

Poate primul amănunt care uimește la solidul roman al Isabellei Hammad este unul extraliterar – și anume că avem în față un debut, unul dintre cele mai bune din ultimii ani pe piața de carte anglo-saxonă. Un al doilea, intrinsec ființei literare a romanului, este modul ostentativ convențional, îndatorat realismului de secol XIX, în care Hammad abordează acest Bildungsroman. Pare că, departe de orice tentativă experimentală, abordarea unei forme și, mai ales, a unei atitudini anacronice față de proză devine ea însăși în mod paradoxal experimentală.

Deschiderea romanului are loc în Nablus, în anul 1914, cînd Midhat (personaj inspirat de persoana reală, istorică, a străbunicului autoarei) pornește pe drumul clasic al tînărului trimis la studii, gata să înfrunte o cultură și o civilizație cvasi-necunoscute (cu excepția limbii franceze pe care o stăpînea după studiile liceale de la „Constantinopol”). Scenele traversării pe mare constituie, minus episodul fantasmei erotice, o replică dată incipitului Educației sentimentale, iar declanșatorul erotic este strămutat la sosire, acolo unde se naște o poveste de dragoste care va traversa cele peste 600 de pagini ale romanului, cît și deceniile de istorie cuprinse între paginile acestuia. Trimis de tată, un negustor arab aflat în plină ascensiune, să studieze medicina la Montpellier, tînărul Midhat este cazat în casa ambițiosului profesor Molineau, unde o întîlnește pe fiica acestuia, Jeannette, absolventă de filosofie măcinată de misterul suicidului propriei mame. Midhat devine, pentru cercul de prieteni al profesorului, „celebrul oriental”, personaj exotic care refuză însă să-și joace rolul, subliniind în permanență mai curînd asemănările pe care le observă și, bineînțeles, îndrăgostindu-se iremediabil de fiica propriei gazde.

E dezvoltată în roman o solidă și bine condusă subtemă a orientalismului de început de secol XX, reprezentată de un tînăr care se lasă ghidat de tradiție și de puterea simbolică a unui tată care dictează de la distanță ce i se întîmplă fiului. Midhat e însă un tînăr temperamental, care se lasă ghidat mai degrabă de rațiunea inimii decît de interesele carierei sau ale propriei familii. Odată ce realizează că, de fapt, face obiectul unui studiu incipient al profesorului Molineau despre „gîndirea” primitivă a arabilor, lasă totul în urmă, după o scenă stendhaliană, și fuge la Paris, unde începe să studieze istoria în locul medicinei și devine un afemeiat. După terminarea Marelui Război și înfrîngerea Imperiului Otoman, care duce la o împărțire a teritoriilor Palestinei între englezi și francezi, Midhat se întoarce acasă, unde realizează că tatăl său a aflat despre aventura lui din Montpellier și că-l amenință cu dezmoștenirea dacă nu se însoară cu o fată de-a locului și nu se dedică afacerilor familiei. Următorii anii, pînă la revolta arabă din 1936, îi oferă lui Hammad pretextul pentru a crea un roman politic și social de o amploare și un rafinament stilistic foarte rare în lumea literară contemporană.

De altfel, după modelele deja enunțate, două au fost cele care mi-au venit în minte cînd am trecut de jumătatea romanului: Henry James (pentru rafinamentul urechii ce prinde limbajul social și ipocrizia) și Zadie Smith cea din Despre frumusețe (nu întîmplător, Hammad provine ca scriitoare din melting pot-ul cursurilor de creative writing ținute de Zadie Smith).

Dacă, în Franța, Midhat era „Arabul”, el va deveni, în Palestina, „Parizianul”, arabul educat, cu maniere decadente și costume extravagante, iar această lipsă a unei ancore reale îl va face să trăiască istoria tulbure a acelor ani și a acelei zone „ca într-un vis”. Pendularea lui continuă între două identități, între două culturi și, în cele din urmă, între două femei (chiar dacă una aparține memoriei, iluziei și tinereții, iar cealaltă este foarte bine întrupată, biologic, politic și social) dă naștere unei trăiri nevrotice a istoriei contemporane. E interesant de notat, însă, că, în ciuda caracterului său „ușuratic”, Midhat rămîne constant în raport cu sine și cu lumea. Lumea, însă, este cea aflată în continuă schimbare: dacă inițial porecla sa, Parizianul, este una încărcată cu simpatie și afecțiune, odată ce puterile coloniale încep să se opună autonomiei palestiniene, Parizianul devine și el o țintă a agresivității comunității.

Un alt palier pe care evoluează romanul este cel al prozei istorice de nemăsurată ambiție: Palestina este oferită sub perspectiva evoluției zbuciumate a deceniilor ce au condus la revolta arabă din 1936, din punctul de vedere al arabilor, dar fără ostentație, fără efort vizibil de propagandă, ci cu instrumentele prozei desăvîrșite de inspirație mai curînd tolstoiană. Un alt gen proxim ar putea fi identificat în Trilogia Cairo, fresca monumentală a lui Naghib Mahfouz. Dacă protagonistul romanului trece prin istorie cu perplexitatea cuiva deranjat din visare, atunci nici carnația romanului nu poate fi una care să ignore visarea. În mod uimitor, în mijlocul unei scene alerte, cînd „regulile” spun că ritmul alert trebuie să se substituie de-a dreptul scenei propriu-zise, Hammad oprește totul și descrie cu minuțiozitate sclipirea cafelei dintr-o ceașcă sau mișcarea unei crengi înflorite, împrumutînd de pe propriul personaj visarea ca pe cel mai eficace mecanism de apărare adaptativ în fața Istoriei. Roman uimitor din toate punctele de vedere, nelipsit de erori, cred însă că Parizianul anunță o mare scriitoare pe care cu certitudine o voi urmări.

Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: volumul de poezie Adorabilii etrusci, Editura Charmides, 2021.