Familii şi familii
● Freeman’s. Cele mai bune texte noi despre familie, editat de John Freeman, traducere de Radu Șorop, Black Button Books, 2016.
Toate familiile sînt chinuite, dar unele sînt mult mai chinuite decît altele. Editorul John Freeman scrie în argumentul antologiei-revistei Freeman’s dedicate familiei: „În ciuda convențiilor sociale care încearcă în mare parte a lumii să vadă diferențele ca pe o amenințare sau prin lentila unei ierarhizări oarecare, diferențele din viața de familie îmbogățesc literatura. Tipurile de familie din care provenim sînt foarte diferite. Unii oameni au doi părinți, alții nici unul, unii dintre ei sînt înrudiți biologic, alții aleg. Unii au în spate o lungă istorie, alții privesc spre trecut ca într-o fîn-tînă prea puțin adîncă: secată de sclavie, holocaust sau, pur și simplu, de lipsa datelor. Ce au în comun toate aceste manifestări ale vieții de familie nu este atît așa-zisa unitate familială, ci mai degrabă nevoia de a narativiza experiența: de a o mitologiza, de a reflecta pe marginea ei, de a se revedea pe ea însăși sub forma unei povestiri. Iar în sensul acesta, sîntem mereu doar la începutul culturii globale a poveștilor de familie. Acest număr din Freeman’s este o încercare de a oferi spațiu varietății imense de povești de familie, fiindcă în această abundență întrezărim cum lumea influențează stringent problemele de familie.“
Varietatea imensă de povești de familie de care vorbește John Freeman este, într-adevăr, copleșitoare: citindu-i pe cei 28 de scriitori antologați aici rămîi cu impresia că nu ai știut mai nimic despre ce înseamnă o familie sau despre ce ar trebui să însemne o familie. Sînt 28 de scriitori proveniți din toate colțurile și culturile lumii, din Africa pînă în Scandinavia, din Orientul Îndepărtat pînă în Statele Unite, din America de Sud pînă în Europa și Orientul Mijlociu; prin urmare ce au în comun, ce pot avea în comun familii din Sri Lanka, Bosnia, Colorado, Sierra Leone, China, Jamaica, Țara Galilor, Bucovina sau Siria? Au în comun drama. Toate tipurile de drame. Drama de a fi despărțiți, de a se separa sau de a fi separați, de a se rătăci și a se pierde, de a nu fi împreună, de a nu se cunoaște niciodată, de a se cunoaște prea tîrziu, drama de a fi respinși și de a nu se înțelege, drama de a nu avea drepturi, de a nu li se acorda drepturi, de a li se lua drepturile…
Mulatra africano-scoțiană Aminatta Forna, căsătorită cu un englez alb, scrie despre nenumăratele forme de percepție rasistă asupra familiei mixte în Marea Britanie și în SUA, după ce expune o mică istorie de familie a sclavagismului din Sierra Leone („fiecare țară are paradigma ei rasială“). Mexicana Valeria Luiselli scrie despre zecile de mii de copii care trec ilegal granița în Statele Unite pentru a se reuni cu familiile plecate de acasă – o bucată de jurnalism narativ care arată amploarea și complexitatea extraordinare ale fenomenului imigrației („hărțile violenței politice și rutele noilor migrații trebuie suprapuse, cel puțin în Americi, cu cele ale producției, traficului și consumului de droguri“). Bosniacul Aleksandar Hemon spune odiseea unchiului său comunist plecat din Bucovina, trecut prin Gulagul sovietic („perpetuarea puterii absolute prin intermediul epurării arbitrare a celor slabi și preschimbarea celor puternici în monștri“), ajuns în Iugoslavia titoistă – o poveste incredibil de dură despre abuzurile și paranoia comunismului. Afro-americanul Garnette Cadogan scrie despre permanenta sursă de confuzie socială și tulburare identitară a schimbării în mod repetat a numelui („să porți un nume nou este deseori un act de improvizație, un fel de a te anunța pe tine însuți lumii“). Jamaicanul gay Marlon James scrie despre relația cu mama („tevatura cu homosexualitatea declarată m-a făcut să mă întreb dacă mama mă va mai suna vreodată“)…
Acestea fiind cele mai consistente texte de non-ficțiune. Prozele scurte sînt semnate, printre alții și altele (vezi și fragmentul de mai jos), de palestiniana Adania Shibli (o familie primește mesajul de avertizare din partea armatei israeliene că blocul lor va fi bombardat în curînd), somaleza Nadifa Mohamed (povestea amuzantă a unui unchi umblat prin lume), francezul Édouard Louis (o scenă de violență domestică), americana Amanda Rea (o femeie trăiește o viață dublă, cu familia ei și cu una de împrumut), chinezul Mo Yan (în perioada de interzicere a natalității, o femeie naște într-un tunel săpat sub pămînt), brazilianul César Aira (o discuție de cuplu la cină) etc. Mai sînt și secțiunile de poezie semnate de afro-americana Honorée Fanonne Jeffers, americanele Sharon Olds, Tracy K. Smith și Claire Vaye Watkins, suedeza de origine iraniană Athena Farrokhzad, britanicul David Kirby.
Metafora lui John Freeman, din textul introductiv, a cititorului ca membru al familiei extinse, își capătă cu adevărat greutatea simbolică la finalul acestei incredibile reviste-antologii Freeman’s (printre cei douăzeci de scriitori, unii au fost premiați cu Nobel, Pulitzer, National Book Award, Man Booker, Dylan Thomas Prize, The Orange Prize ș.a.) care construiește din textele primite din toate colțurile lumii un fel de Babel domestic al ideii de familie. Experiența lecturii unei asemenea varietăți de drame de familie e covîrșitoare, te pune pe gînduri, îți schimbă perspectivele. La modul ideal, în plină eră a fenomenului migrației, o astfel de lectură te face mai tolerant, căci, înainte de a fi o amenințare, diferențele culturale îți arată substratul uman cu cît mai profund, cu atît mai comun. Da, lumea influențează intens problemele de familie, dar nu ar trebui să fie și invers?
****
Sunjeev SAHOTA
Șapte proze scurte (fragment din Freeman’s)
Soacră-mea nici măcar n-a știut cine e soțul ei pînă nu i s-a născut primul copil. Bunica povestea că pe atunci femeile ca Preetam Kaur, străbunica mea, trebuia să-și țină fețele acoperite în prezența bărbaților, acasă și afară. Singura dată cînd putea să-și dea jos vălul de la chunni în prezența unui bărbat era în serile cînd soțul îi solicita compania. Dar, chiar și atunci, fără curent electric, la fermă era mult prea întuneric ca să poată desluși mai mult decît contururile feței străbunicului. În alte familii, în timpul zilei, femeile obișnuiau să arunce cîte o privire furișă, poate după cîte un strănut, să vadă cu cine se aleseseră. Problema pentru Preetam Kaur era că soțul ei avea trei frați și toți patru se căsătoriseră la distanță de cîteva zile unul de altul. Așa că erau patru noi mirese în casă, nici una dintre ele nefiind sigură care dintre soți era soțul ei.
– Dar, cu siguranță, în timpul nopții... știau.
– Care ar mai fi fost diferența dacă ar fi știut? Nu se măritaseră cu un bărbat, se legaseră cu lanțuri de o familie.
– De ideea unei familii.
În orice caz, în fiecare seară, după ce alungau liliecii din verandă, Preetam Kaur și cele trei cumnate ale ei se adunau la cîțiva metri de fereastra unei camere din fundul curții, așteptînd să fie chemate să strîngă masa, privindu-i printre șipcile de lemn pe cei patru bărbați mîncînd, toți bărboși, toți cu turban.
Poate cel din stînga? Lanțul de aur îmi pare cunoscut.
Crezi că aș putea aprinde o lumînare în cameră data viitoare?
Nu, soacra noastră nu ar tolera asta.
Cel cu gulerul ridicat pare puternic.
Of, ce contează? Haideți să nu aflăm. Hai să fim doar noi cît se mai poate.
– Și nu au aflat decît cînd au avut copii?
– Așa se spune. Cînd au văzut cine ce copil ținea.
Nu știu cît adevăr este în această poveste, dar bănuiesc că, precum toate poveștile, conține suficient adevăr. Ferma a rămas în familie, iar vechea încăpere a femeilor adăpostește acum imense lăzi de grîu. Nu am de ce să intru acolo prea des, dar de fiecare dată cînd o fac, mă gîndesc la cele patru tinere mirese obligate să-și ascundă chipul de lume, uitîndu-se pe furiș prin fereastra cu șipci la bărbații care se bucurau de curte. Numai că în zilele noastre șipcile de lemn nu mai există, înlocuite fiind cu – ce altceva? – gratii de fier.