Fado

● Andrzej Stasiuk, Fado, traducere din limba polonă de Cristina Godun, Editura RAO, 2010.

Faceţi-vă un bine şi nu rataţi această carte. Proza ei, deloc „beletristică“, are capacităţi de resuscitare ca o prietenie bună, frumoasă şi adevărată, soră cu farmecul vieţii. După două-trei pagini citite, simţi deja că parcă n-ai ţine în mîini nişte coperte de carte, ci padelele unui defibrilator amical, gata să te electroşocheze terapeutic, să retrezească viaţa din tine, laolaltă cu zvîcul personal şi ochiul înţelegător. 

Andrej Stasiuk este, fireşte, un scriitor sadea, cu romane, nuvele şi dramaturgie (printre altele), şi cu premii în consecinţă. Dar tot el e şi un soi de pelerin est-european, cu peregrinări perfect underground, pe meleaguri (sau prin cotloane) uitate de timp, din Polonia natală ori din Albania, România, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Serbia ş.a. Un prim volum cu rememorări ale unor astfel de călătorii în răspăr istorico-geografic a fost tradus tot la RAO, în 2007, sub titlul Călătorind spre Babadag. Fado-ul de acum vine cu noi trasee/meditaţii/confesiuni care fac frondă plastifierilor UE, consemnînd acele fapte de viaţă pe care nu le poate preţui decît cineva cu drag de omenescul oamenilor şi cu simţ pentru secunda suprarealistă a realităţii. Uneori e vorba de nişte bătrîni fumînd bătrîneşte în faţa unei benzinării de ţară, alteori de un cosaş traversînd, cu coasa pe umăr, piaţa centrală din Baia Mare, cu clădirile ei baroc şi rococo, dar nu lipseşte nici Papa Ioan Paul al II-lea tatonînd cu talpa goală după papuci, la coborîrea din pat... 

„A călători înseamnă a trăi... de mai multe ori“, spune Stasiuk, semn că polonezul acesta are în el ceva de român (7 vieţi disponibile în pieptu-i de aramă), ceva de motan (9 vieţi) şi ceva de călugăr tibetan.