Fact & Fiction
Nu m-am prea omorît niciodată după proiectele Sophiei Calle. Nici după Suite Venitienne, în care tînăra (pe atunci) Sophie Calle urmărea un tip necunoscut prin Paris şi Veneţia, fotografiindu-l în diverse ipostaze, nici după Address Book, cînd şi-a înregistrat convorbirile telefonice cu diferiţi necunoscuţi dintr-o agendă găsită întîmplător şi apoi le-a publicat în Libération; nu mi-a plăcut nici The Sleepers, cînd Calle surprindea, în propriul pat, instantanee cu străini invitaţi în „proiect“, şi nici măcar recentul Room with a View, cînd, instalată într-un pat în vîrful Turnului Eiffel, de-acum celebra S.C. a invitat lumea să vină să-i citească poveşti ca s-o ţină trează toată noaptea. Nu mi-a fost deloc simpatică în povestea în care se urmărea practic singură, din The Shadow, dar am detestat-o profund abia văzînd instantaneele surprinse în vechiul proiect, din 1981, The Hotel, cînd, angajată la un hotel veneţian, Calle fotografia clienţii stabilimentului, le umbla prin bagaje, improviza happening-uri cu lucrurile lăsate aiurea prin camere. Trebuie să mărturisesc că n-am mai păşit apoi în nici o cameră de hotel fără să simt ochiul lui Calle prin pereţi. Aşa am şi ajuns – într-o noapte insomniacă, într-un vechi hotel din Istanbul – la concluzia că un happening de cîteva luni într-o puşcărie adevărată ar fi fost prea puţin pentru jucăuşa, „oulipiana“, iubitoarea de hazard subiectiv (al ei) Sophie Calle. Căci insistenţa regizorului Pierre Baudry (unul dintre nefericiţii din agenda găsită pe stradă care şi-a văzut reacţiile „documentate“ în Libération) de a publica o fotografie a artistei goale, în acelaşi ziar, a fost mai puţin decît merita.
Nu mi-am explicat însă prea bine antipatia instinctivă pentru „operele“ Sophiei Calle, pentru paranoica forţare a faptelor de a intra în tiparele stabilite ale propriei ei ficţiuni pînă să citesc Leviatan de Paul Auster. Se ştie, Sophie Calle i-a cerut lui Paul Auster să creeze un personaj în pielea căruia să-i placă pînă şi ei înseşi să intre. Iar Auster n-a putut închipui un personaj mai luxat decît Sophie Calle. A re-făcut-o pe ea însăşi, în romanul pomenit, glisînd-o în personajul Maria Turner, o urmăritoare în serie obsedată de „ritualuri pe cît de personale, pe atît de bizare“: regimul disociat-cromatic (mînca în fiecare zi alimente de o singură culoare), zile care stăteau exclusiv sub semnul unei litere, cadouri nedesfăcute – ca în Birthday Ceremony – din adolescenţă. Maria Turner devine, astfel, un personaj sinistru, de-o artificialitate fără breşă, care reuşeşte (probabil exact din acest motiv, dar şi din pricina unei logici personale ce are în vedere continuarea jocului cu orice preţ) să dinamiteze vieţile tuturor celorlalte personaje. Tot jucîndu-se de-a „ia-să-mă-fac-eu-că-sînt-cine-sînt“, Maria Turner ajunge să fie (cu aparatul ei foto indiscret) un fel de psihanalistă sălbatică ce prilejuieşte punerea în faptă a unei fantasme teroriste. Ben Sachs, un scriitor bizar, de un talent neobişnuit şi deloc comercial, ajunge – prin simpla prezenţă a Mariei – să „pună în act“ una dintre fantasmele sale cele mai ascunse (şi mai ilegale), aceea de a face să explodeze (într-un avînt pe cît de anarhic, pe atît de personal) toate Statuile Libertăţii de pe teritoriul american. Transformat peste noapte, exact în primăvara lui 1989, într-o figură din „analele nebuniei americane“ numită „Duhul Libertăţii“, scriitorul ajunge – pînă la accidentala, dar nu întîmplătoarea sa autoaruncare în aer – să întrupeze spiritul timpului.
În 1992, cînd Paul Auster a publicat Leviatan, asta mai putea încă suna a ficţiune pură. Iar în 1999, cînd Sophie Calle a ţinut să-i răspundă lui Auster prin cartea-album Double Game, realitatea newyorkeză nu depăşise încă ficţiunea atroce din Leviatan. De atunci încoace însă, şedinţele acestea ficţionale de acting out au căpătat o altă greutate. Double Game, în care Sophie Calle (alias Maria Turner) reia relaţia din Leviatan reconstruind-o şi fotografiind-o, nu face decît să „documenteze“ oroarea întîmplării, a hazardului lipsit de semnificaţie. Ceea ce avea sens – prin forţa ficţiunii „adevărate“ – în Leviatan apare în Double Game (chiar şi cu participarea extraordinară a lui Paul Auster, de dragul Sophiei Calle şi la cererea ei) ca o butaforie de cuvinte şi imagini peste vidul de semnificaţie al realităţii descrise. Poate şi din acest motiv, după 2001, cînd realitatea îngrozitoare a depăşit orice ficţiune despre terorism, Sophie Calle a devenit mai puţin provocatoare, deşi la fel de zărghită. Ea se mulţumeşte cu poveşti de adormit copii narcisişti, pe vîrful (şi el recent ameninţat) al Turnului Eiffel, sau provoacă 107 femei (în criză de identitate) să-i răspundă fostului iubit la fraza reflexă din mail-ul de despărţire: „Take care of yourself“. Bietul ex, o fi vrut să evite înregistrarea unei convorbiri telefonice şi s-a trezit inaugurînd, fără voie, un nou proiect.